luni, 25 august 2014

Scrisoare a domnului Ernest Bernea catre fiul sau Horia

"Draga Horia, sper ca ai ajuns acasa; umbletul tau de colo colo mi-a dat multa grija si m-a intristat intr-un fel. De cand te-am revazut mi-e mai dor de tine; sunt sigur ca si convorbirile ce le-am avea ar fi rodnice.
   Aspiratiile de care te-am vazut insufletit sunt dintre cele mai nobile si linistitoare pentru mine. Rog pe bunul Dumnezeu sa-ti dea sanatate si putere sa-ti implinesti gandurile. Stiinta, filosofia si artele nu-ti pot aduce decat bucurii si vei izbuti, indiferent ce directie vei lua daca setea iti va fi mare, mintea cumpanita si munca ordonata.
   Cand am pornit ca tine la 16 ani cautam o lumina aurie care invaluia orasele, padurile si lanurile; o vazusem parca odata; mai tarziu mi-am dat seama ca era in inima mea, in setea de frumusete ce imi incanta sufletul. Asa m-am apropiat de chipul ascuns al lucrurilor si m-am apropiat de caile minunate ale filosofiei si artei, ale poeziei si rugaciunii. Eram bun si curat dar eram un copil tare necajit, sarac si singur, lipsit de indrumare. Ma crescuse viata cu toate asperitatile ei, pas amagitor si trist. Ceva insa nu m-a parasit nicicand, ceva de acolo din interiorul meu, lumina aceea de aur care-mi dadea incredere ca voi birui si am biruit. La 25 de ani intrecusem pe toti bogatanii Brailei.
   Vremurile grele au venit si asupra voastra, v-au rapit zilele frumoase si pe mine care trebuia sa va port de grija. Totusi tu ai plecat din alta lume si cu alta zestre decat mine. Raspantia de varsta la care te afli mi-a purtat gandul catre tine, ca si la surorile tale de altfel. Maica voastra e prinsa de necazurile ei zilnice, de munca pentru intretinerea materiala si nu se poate ocupa indeaproape de educatia voastra, mai ales in cazul tau care ai fost nevoit sa stai departe de familie. Imi pare rau ca am lipsit dintre voi tocmai cand ati avut mai multa nevoie de mine.
   Uneori ma gandesc ca acea lumina interioara care m-a purtat la varsta ta, este prezenta si in sufletul tau si te va face sa birui." 4-VIII-1954 Viziru-Braila

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Repere psihoterapeutice ale părintelui Ghelasie de la Frăsinei


1. Nu fi fixist(adică să faci doar ce crezi tu); cu voință ascultă și de alții. Astfel te vei vindeca de propriile iluzii și de încăpățânare. Te vei bucura de unire și comunicare.

2. Nu fi izolat și însingurat, ci în dialog cu toți și cu toate(păcatul demonic face tocmai acest gol de dialog). Viața este Comunicabilitate. Fi comunicabil chiar dacă te forțezi.

3. Fi vesel chiar dacă nu te simți bine, pentru că fondul vieții este bucuria-lumina. Nimic nu poate copleși bucuria vieții în sine. Tu trebuie să o cultivi și peste propriile suferințe. Impune-ți un zâmbet permanent.

4. Suportă și ce nu-ți place la alții și treci peste defectele lor(care sunt legate de caracterul propriu). Nu mustra direct, nu spune greșelile. Fi delicat când faci totuși câte o observație. Nu te enerva că alții nu sunt ca tine și-ți stau chiar împotrivă. Astfel te vei vindeca de contrarietate și te vei bucura de conviețuire în tot momentul. Încearcă să ai afecțiunea mai mare decât respingerea.

5. Nu admite frica, timorarea, grija zilei de mâine; nu-ți fă iluzii, lasă-le pe toate la momentele lor. Timorarea este slăbănogirea sufletului. Fi optimist chiar dacă lucrurile par total încurcate, crezi în rezolvarea lor miraculoasă. Toate simptomele de boală, toate certurile, toate contradicțiile, greșelile tale și ale altora consideră-le trecătoare și tu vei rămâne neatins. Chiar dacă ai avut și mai ai crize violente, toate vor trece; nu admite teama că va fi mai rău, ci mai bine. Nu admite tristețea după greșeli și conflicte, lasă-le la momentul când te vei analiza pe tine(la spovedanie mai ales). Mulți fac o scrupulozitate patologică din toate.

6. Nu abandona activitatea, chiar dacă nu te simți bine și dai randament mai puțin. Chiar și la pensie lucrează câte ceva. Cât a-i fi de bolnav nu renunța la ceva activ, cât de cât.

7. Este ODIHNA a toate. Bucură-te chiar dacă ți se pare că nu ai progresat nimic. Viața are o Supralege, a ODIHNEI SACRE, indiferent de stare. În această ODIHNĂ nu mai contează nici o evaluare, este DARUL lui DUMNEZEU peste toate considerentele. Bucură-te și tu cu adevărat de acest miracol.

duminică, 31 martie 2013

vineri, 1 martie 2013

Bucuria de a avea un trup

Voi posta la rubrica mea extrase din Ernest Bernea(http://ro.wikipedia.org/wiki/Ernest_Bernea)
Iată unul dintre ele:


    „Omul are un trup dar nu îl știe prețui pentru că nu îi cunoaște rosturile. Trupul nostru are și el demnitatea lui pe care obișnuit nu i-o acodăm; cei mai mulți îl socotesc singura apariție și prezență în lume și care trebuie satisfăcută deplin. Alții, mai puțini la număr, sunt obosiți de acestă condiție și-l doresc frânt, ca și când am putea trăi dincolo de trup, ca îngerii.
    Oamenii spun că merg după fire(care fire?) atunci când merg după îndemnuri ascunse, acelea ale impulsului ce-l dau instinctele, acelea ale fondului nostru subuman, animalic sau spiritual luciferic.
    Animalitatea la animal este firească și specifică, dar la om este nefirească, indecentă și mizerabilă; la fel și negația care se cuvine lui Satan.
    A avea un trup nu este o rușine pentru că aparține în mod natural umanității noastre, după cum nu este o mândrie pentru că unicitatea noastră nu stă aici; prin trup ca scop în sine putem găsi doar calea căderilor. A avea un trup este omenește întrucât omul este în lume și aparține lumii acesteia, mediul înconjurător cu care este înfrățit și, prin el, înrudit cu universul întreg. Noi suntem în lume și lumea este în noi (câte raporturi și trepte ierarhice sunt aici de stabilit și de respectat!). Omul face parte din creație, dar el ocupă un loc anume în ierarhia lumii.
    Omul face parte din lume, dar nu este la fel ca toate lucrurile din lume. El este întrupat, participă la universala existență, dar nu ca un obiect. Omul poartă alt semn, semnul rațiunii și spiritului, al libertății și responsabilității; el are o natură specifică și prin aceasta are o sferă de existență aparte.
    A avea un trup este ceva firesc, dar firesc numai când spiritul își face simțită prezența; altfel am cădea în zoologie. În adevăr, trupul nostru există, dar există în mod deosebit, are o natură umană nu animală, ceea ce înseamnă mai mult și altceva; de aceea el nu poate fi o rușine. În acest fel înțeles trupul trebuie respectat, are și el demnitatea lui și poate deveni un prilej de bucurie.
    Când trăim numai în lumea lucrurilor înțelese material, a avea trup înseamnă o permanentă durere, o degradare a sa și a noastră ca oameni, pentru că trupul, prin el însuși, detașat de poziția proprie omului, face parte din formele trecătoare ale lumii acesteia și este supus numai prezenței active a morții(negație și durere).
    A avea un trup pătruns și valorificat de o viață spirituală înseamnă a-l judeca și îndruma la un nivel uman. Numai în acest fel trupul nostru poate fi curat, poate fi privit fără dezgust, pînă la limitele bucuriei.
    Bucuria de a avea trup poartă ființa noastră la o stare din care se pot câștiga poziții proprii sferei noastre de existență, universului moral.
    Numai marii artiști și poeți și-au dat seama de darul ales ce-l avem în trupul nostru. Ei au înțeles cum e închegată minunea lui, cum fiecare mădular e o piesă de artă a naturii și cum toate laolaltă se leagă într-o arhitectură echilibrată și armonioasă; ei au înțeles cum mersul se face dans și dansul cântec, cum gestul e o chemare și generarea un fenomen cosmic; marii artiști și poeți eu înțeles frumusețea întrupării și bucuria de a exista în trup, ca pe un dar neprețuit, prilej de desfătare și îndemn.
    Bucuria de a avea un trup poate fi trăită intens și-n unitatea androgină a dragostei. ”

marți, 19 februarie 2013

Arhitectura vieții - violență sau iubire

          Viaţa poate fi monotonă, epuizantă sau tragică. Orice ai, faci şi eşti este în faţa morţii deşertăciune. Ceea ce îi conferă vieţii sublim este magia, vraja, misterul- IUBIREA.Dar, de unde iubire?
          Problema omului a început acum 3000 ani, odată cu aventura cunoaşterii în geneza Eu-lui conştiinţă în cutia-cetate, ca produs entropic: Mediu- Trup- Sine- Eu. Mediul este Mama Natură- Teritoriul, Trupul-harta, Sinele- legenda şi Eul o linie dreaptă între două puncte A şi B. Universul vizibil (circa 3%) ne oferă 1088 biţi informaţii, din care trupul filtrează 100 miliarde, din care Sinele procesează 13 milioane, din care Eu-l culege 16 şi procesează maxim 2,8 biţi/secundă.
O lume de filtre în filtre , de cutii în cutii în care lumina mediului dă umbra Trupului, întunericul Sinelui şi bezna Eu-lui conştiinţă. Legea a II-a a termodinamicii condamnă la moarte prin entropie orice cutie, relaţia cu mediul prin care primim bucuria vieţii şi îi expediem gunoi fiind dezideratul suprem . Această lege este izvorul fricii claustrofobe a Eu-lui, nevoia lui disperată de putere şi forma de linie dreaptă cu care el străpunge cutiile în căutarea libertăţii de a face pentru a avea şi a fi.Tot de aici nevoile, dorinţele, poftele şi importanţa oglindirii acestora în Imaginea de sine. Iată câteva citate ale luptei Eu-lui cu cutiile.
În interiorul oraşului... „ table de şah, iar table de şah, mereu table de şah, un deşert de table de şah, aceste table de şah sunt închisori pentru trup şi morminte pentru suflet” (J. Ruskin, 1910).
“În 1953 am realizat că linia dreaptă duce la prăbuşirea omenirii. Linia dreaptă s-a transformat într-o tiranie absolută… este linia care nu există în natură. Şi această linie este temelia putredă a civilizaţiei noastre condamnate. Aceasta este adevărata noastră incultură. (Wundertwasser)
Parisul este un cancer care se simte bine… Cultura este o stare de spirit ortogonală” . (Le Corbusier)
„Linia dreaptă este încastrată adânc în sistemul nostru nervos... încorporată în funcţiile celulei nervoase... Conceptele noastre sunt lineare.” (Noretrenders, 2009).
Max Weber a atacat “cuşca de fier” a modernităţii în care Adorno şi Horkheimer descoperă o “înşelătorie în masă”  a culturii linear-tehnologice care deversează în media violenţă şi promiscuitate de dragul profitului financiar-economic.
Mama Natură ne aduce daruri. Materiile prime, combustibilii, hrana, violenţa, ordinea şi creativitatea sunt extrem de accesibile, dar perisabile, epuizabile şi cu randament asimilare-debarasare catastrofal. O unitate de viaţă creată la 1019 unităţi de entropie eliminate intern şi extern înseamnă boală, deznădejde, un ocean de ură, un munte de gheaţă de arme apocaliptice şi un mediu iremediabil distrus.
Adevăratele daruri ale vieţii sunt smerenia, compasiunea şi iubirea, unde pentru o unitate de viaţă sunt eliminate nu mai puţin de trei unităţi de dezordine. Iubirea Agape ne oferă viaţa-vieţii. Aceste adevărate daruri sunt rare şi pe cale de dispariţie, pentru că există numai ca seminţe risipite printre buruieni. Ele se cultivă cu mare efort şi cu grijă râvnitoare, la căldura sufletului, pentru a putea primi şi gusta savoarea fructelor lor.
Schrodinger, eminentul laureat al Nobelului pentru relaţia de conversie a informaţiei în energie şi invers, spunea că omul se naşte cu 1,8 ev  potenţial energo-informaţional, suficient pentru 30 000 ani de viaţă, dar îl risipeşte consumând şi înconjurându-se de bunuri entropice. Organismul nu se hrăneşte pentru a înlocui atomii şi energia, ci pentru informaţii care asigură homeostazia tiparului divin al vieţii, orice dezechilibru     rezolvându-se  prin conversia spiritului stocat în cristalul aperiodic al genelor. Zecile de mii de oameni care trăiesc astăzi fără să consume apă şi alimente confirmă teoria.
În cursul vieţii, Eu-l apare după vârsta de 3 ani, manifestându-se printr-un acut sentiment de contracţie în trup, care-i conferă identitate, şi a orizontului familial, care-i dă siguranţa. Odată cu vârsta, presiunea creşte atingând paroxismul în adolescenţă, când Eu-l simte trupul, părinţii, casa, şcoala, oraşul... lumea ca tot atâtea închisori şi Sinele ca pe Iuda care-l joacă la capetele A şi B ale liniei drepte, dragoste sau ură, sinucudere sau crimă, sadism sau masochism- semne distinctive de vârstă şi generaţie intoxicată entropic.
Biblia ne învaţă că numai cuvântul lui Dumnezeu ne va îndestula şi ferici Eu-l conştiinţă cu Lumina Pură a Iubirii şi a Credinţei. Fără credinţă nu există iubire, fără iubire te simţi încarcerat, încarcerarea produce frică, frica- nefericire, nefericirea-ură şi ura violenţă. Un om violent este un cadavru viu înecat în entropie. E moral să-l călcăm în picioare, să-l înjurăm şi să-i punem pumnul în gură? E moral să-i băgăm în cutia-puşcărie în numele dreptăţii liniei drepte pentru a mai înghiţi o porţie de entropie? E moral să-i dăm vânt unui om aflat pe marginea prăpastiei? Oare aşa îl vom învăţa minte?
Moral este să-l condamnăm la fericire, la viaţă. Să-l facem să ne iubească schimbându-i imaginea de sine prin vraja viselor. La piaţa lumii nu trebuie să-l certăm pe cel ce-şi scoate gunoaiele la vânzare, ci să intuim cu zâmbetul pe buze mica luminiţă ce-i mai pâlpâie în suflet şi cumpărându-i o parte din entropie să-i oferim mai mult decât preţul cerut. Va visa fericit la momentul întoarcerii în lume, închinându-se la icoana imaginii de sine având braţele împlinite de flăcările iubirii.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Idei

Dragoș TEODORESCU  

 
           Cum s-ar putea defini singurătatea? O stare pe care fiecare o percepe în mod particular, o noţiune derutantă prin complexitatea ei. Poate însemna, în acelaşi timp, egoism, frondă sau, pur şi simplu, necesitate, ignorarea societăţii, reculegere. Toate sunt înglobate într-un singur cuvânt, fără a-l putea explica în mod decisiv.
               În mod evident, arta nu se poate disocia de solitudine. Marile creatii au derivat din seminţele unor intimităţi asumate, păstrând parfumul dureros al monologului.

                                                     ***

           Există, inevitabil, o strânsă legătură între salvator şi evenimentul ce a determinat acţiunea de salvare. Totul se creează prin acţiunea contrariilor, nu există alb fără negru, echilibrul se naşte printr-o armonie duală.
    Fără războaie, cataclisme sau boli, meseria de doctor ar dispărea, rămânând fără obiect. Un lucru interesant şi, în acelaşi timp, cinic. Deşertul înseamnă exces, la fel ca vegetaţia luxuriantă. Prea mult întuneric distruge, prea multă lumină orbeşte.
    Lumea este eminamente gri, poate tocmai de aceea, uneori, este atât de frumoasă. Visăm să o schimbăm, ne construim aripi, luptăm, iubim, ne lustruim idealurile pe care le vom abandona, mai târziu, la picioarele vieţii, ca pe nişte trofee ale unor războinici fără glorie.
    Regretăm şi, în acelaşi timp, ne adaptăm trecerii. Pentru fiecare, maturitatea este un pas necesar şi, în acelaşi timp, dureros. Experienţa elimină entuziasmul, visele se diluează. Devenim lucizi şi, în acelaşi timp, resemnaţi.
     Nu putem păstra nimic, ştim asta, dar nu vom reuşi niciodată să acceptăm îmbătrânirea ca pe un lucru firesc şi inevitabil. Suntem nişte insecte într-o enormă plasă de păianjen, ne zbatem, bâzâim, în aşteptarea monstrului care ne va devora.
      Este tocmai acea disperare, acea asumare a imposibilului, care ne torturează, obligându-ne la o rezistenţă inutilă. Înţelegem moartea, dar, până în ultima clipă, construim baricade împotriva ei. Trupul se stinge, creierul continuă să dorească mai mult. Încă o secundă...

                                              ***

·           Am uitat să privim în sus. Pentru că, la fel ca nişte broaşte ţestoase, ochii ne-au înţepenit. În pământ. Şi au rămas acolo. În pământ, unde cresc suavele gropi ale iluziilor.                                                                                                                    
          Straniu, dar adevărat, între ţărână şi stele alegem de multe ori ceea ce contează cel mai puţin. Târziu, abia târziu, după ce am înţeles, putem să regretăm sau să schimbăm. Şi, aproape intotdeauna, alegem regretul pasiv, inutil, acceptăm, resemnaţi, ce am dorit prima dată.                                    O apă călduţă din care nu vrei să ieşi, o buruiană frumos mirositoare, pe care nu o mai poţi smulge fără să-ţi răneşti grădina. Răzbunarea erorilor – treptat, uşoara viaţă de parazit devine monotonia râncedă a ratării, suficienţa dezgustătoare, de care îţi era teamă şi pe care nu o mai poţi înlătura.  
        În acele momente, din tine se va naste cetăţeanul pe care societatea l-a dorit mereu: obedient şi conservator – prin însăşi forţa înspăimântătoare a lucrurilor.
          Te vor domina atunci prin furtuna cotidiană, iar tu vei îngenunchea, pentru supravieţuirea pe care nu o acceptasei la început. Prizonier. În visele tale, însă, în rădăcinile tale nocturne, ultimul unicorn va continua să alerge, atras de nesfârşirea câmpiilor.
           Dincolo de libertatea pe care nu i-ai putut-o oferi. Dincolo...

                                           ***

..................Intrând în coordonatele acestui Univers, ne asumăm necesitatea Devenirii, o Devenire care subzistă în interiorul nostru pe tot parcursul biologic, în mod absolut independent de propria voinţă. Un lucru este cert: drumul se desfăşoară mai departe, indiferent câte obstacole inventează raţiunea. Suntem liberi să alegem, dar acel evantai de opţiuni porneşte de la aceeaşi sursă; toate acţiunile noastre dezvoltă substanţa aceleiaşi Realităţi.
              Balansarea între ceea ce numim, generic, „bine” sau “rău” depinde, uneori, doar de schimbarea perspectivei, excluzând, evident, majoritatea manifestărilor patologice, în care plăcerea de a distruge sau a provoca suferinţă coboară, abrupt şi inexplicabil, spre profunzimile bestialităţii. În aceste situaţii, Devenirea, deşi nu este anihilată, se transformă aproape total, urmând direcţii inacceptabile pentru sistemul tradiţional de valori.
              Situarea dincolo de baricadele Celuilalt presupune, însă, o asumare conştientă a responsabilităţilor acestuia, acţiune posibilă doar printr-o enormă manifestare a lucidităţii.

                                             ***
        Ca niste seminţe, ideile aşteaptă ţâşnirea tulpinilor, adolescenţa lor blândă şi evoluţia spre concept. Neliniştea se converteşte în iubire sau pulsiuni, pregătind nesăţioasele chinuri dulci, acea trivialitate flămândă a primăverilor umane, debordând de sexualitate...
         Şi peste toate acestea – trecerea, ascunsă, intangibilă, eternă...

marți, 13 noiembrie 2012

Copiii și frumusețea lui a fi

Dragoș TEODORESCU

În viaţa fiecărei rase din Univers, apariţia raţiunii reprezintă cel mai frumos dezastru posibil; ea presupune căutare, trufie, dezvoltarea conceptualizării. Se nasc dorinţe şi frustrări, enormele castele de nisip în care domneşte mintea, ca un stăpân absolut. Acumulările de orice tip construiesc iluzia puterii, dezamăgirile o distrug la fel de uşor. Fiinţa superioară şi larva se îmbrăţişează în noi, unite de consecinţele unui singur gest; trăim în dimensiunea cerebrală, incapabilă de stabilitate, conturând cu ipocrizie principii şi raţionamente, judecăţi de valoare cu garanţie redusă.
Nu cred în structura rigidă a lanţului trofic, cea care ne impinge, arbitrar, drept expresia ultimă a evoluţiei. În fond, diferenţa între o primată orgolioasă şi o insectă este aproape nesemnificativă, comparaţia fiind perfect valabilă, păstrând evident proporţiile fizice. Ne naştem, ne maturizăm biologic, acumulăm, contribuim la buna funcţionare a mecanismului social, transmitem genele mai departe, ne dezintegrăm. Atât de simplu…
Imensa ciorbă a existenţei are nevoie de condimente, iar nemulţumirea este condimentul esenţial, cel care împinge totul mai departe. Construim, demolăm, construim altceva, conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să distrugem pentru un alt început. Este regula care învârte infinita morişcă a lucrurilor, hrănind-o cu efemeritatea gesturilor noastre, cu energia iubirii sau a urii care le precede în fiecare secundă...
“Totul” înseamnă mişcare, înlănţuire, modelare absolută, inflexibilitate, tăcere- coordonate opuse, care pot defini aceeaşi realitate. Coexistăm împreună cu florile, scorpionii sau meteoriţii, fără a le simţi, în mod obligatoriu, prezenţa. Suntem, pur şi simplu. La un anumit moment, într-un anumit spaţiu, apoi dispărem, lăsând doar o urmă invizibilă a trecerii noastre. Cruzime divină? Reciclare cosmică? Reîncarnare? Nici una dintre ipoteze nu poate cuprinde implacabila desfăşurare a acestui proces. Trupul inert este redat materiei, lanţul se mişcă mai departe.
Există, însă, ceva care anulează, parţial, aparenta inutilitate a Universului, redând materiei şansa continuei perpetuări, iar acest ceva este, în mod superb şi contradictoriu, un lucru comun, întâlnit dintotdeauna, modelat în funcţie de ierarhiile viului: naşterea... Milenii de evoluţie, milioane de manifestări ale eredităţii, înmănuncheate în structura firavă a unei singure celule, elementul vital care ne defineşte.   
 Încă din primele secunde ale contactului cu ceilalţi, în fiinţa care începe să respire şi să ţipe se coagulează, de altfel, întreaga dorinţă de expansiune a viului. Miraculos, banal, fascinant... Visul conturat de atâtea sisteme spirituale: să nu fi torturat de întrebări, de obsesii, ci doar de necesitatea rudimentară de a trăi, să accepţi frumuseţea fiecărui fir de praf, fiecărui zâmbet, fiecărui bâzâit de insectă, să pluteşti pe valurile eterne ale prezentului fără nici un efort, fără nici o fantasmă mentală care să te bântuie.
Ce ciudat! În primul an de viaţă, suntem fragili, neputincioşi, dependenţi, agăţaţi de afecţiunea maturilor. Şi totuşi... înglobăm în noi întreaga fericire şi frumuseţe pe care o vom căuta cu disperare mai târziu, acea simfonie a gesturilor simple, fără nici un paravan care să le justifice utilitatea.
Să râzi, să plângi, să loveşti, să zgârii, să cauţi prezenţa celuilalt, fără ură, fără dispreţ, să experimentezi cea mai efervescentă bucurie, cea mai copleşitoare tristeţe pentru a le abandona apoi, reîntorcându-te în spaţiul existenţei pure, lipsit de dileme şi frământări. În universul subtil al copiilor, înseşi emoţiile negative, precum Frica sau Egoismul, devin perfect explicabile, chiar necesare, încadrate într-o impecabilă mecanică a trăirii.
Pentru a-şi putea contura spaţiul vital, proaspătul organism are nevoie de certitudini, eliminând de la început orice ipoteze sau teoretizări. O jucărie smulsă unui partener de vârstă apropiată reprezintă, în pofida protestelor acestuia, calea naturală a Începutului, aparentul haos care, în miliardele de pulsări biologice, construieşte, apoi modelează.
Un sugar nu poate fi invidios sau lacom, el îşi protejează, pur şi simplu, devenirea; în fiecare clipă, gesturile lui sunt fireşti şi esenţiale, înşirându-se, armonios, ca nişte mărgele pe o aţă invizibilă, într-un ritm pe care fiecare fiinţă şi-l conturează.
          Copiii mici nu pot fi înţeleşi, aşa cum nu poţi înţelege lumina violet a unei dimineţi de toamnă. Ei se mişcă, precum o morişcă a prospeţimii, în dimensiunea lor particulară, pe care şi-o recreează permanent, dar pe care, cu toate eforturile noastre, nu o putem percepe cu adevărat. De ce? Pentru că undeva, pe drumul de fum al trecerii, noi am dizolvat bibelourile şi le-am înlocuit cu ciocane de fier- acele ciocane care ne-au sculptat, subtil, maturitatea...