joi, 1 octombrie 2020

Recomandare

                                         https://www.chipuliconic.ro/

Scopul site-ului chipuliconic.ro

Descoperirea, evidențierea și promovarea patrimoniului spiritual tradițional creștin răsăritean, specific spațiului carpatin, ca purtător de resurse-memorii identitare, personale și interpersonale/comunitare, pasibile de evocare, actualizare și afirmare polimorfă în complexitatea, straturile și ramificațiile, unui dialog inter-cultural.   


luni, 25 august 2014

Scrisoare a domnului Ernest Bernea catre fiul sau Horia

"Draga Horia, sper ca ai ajuns acasa; umbletul tau de colo colo mi-a dat multa grija si m-a intristat intr-un fel. De cand te-am revazut mi-e mai dor de tine; sunt sigur ca si convorbirile ce le-am avea ar fi rodnice.
   Aspiratiile de care te-am vazut insufletit sunt dintre cele mai nobile si linistitoare pentru mine. Rog pe bunul Dumnezeu sa-ti dea sanatate si putere sa-ti implinesti gandurile. Stiinta, filosofia si artele nu-ti pot aduce decat bucurii si vei izbuti, indiferent ce directie vei lua daca setea iti va fi mare, mintea cumpanita si munca ordonata.
   Cand am pornit ca tine la 16 ani cautam o lumina aurie care invaluia orasele, padurile si lanurile; o vazusem parca odata; mai tarziu mi-am dat seama ca era in inima mea, in setea de frumusete ce imi incanta sufletul. Asa m-am apropiat de chipul ascuns al lucrurilor si m-am apropiat de caile minunate ale filosofiei si artei, ale poeziei si rugaciunii. Eram bun si curat dar eram un copil tare necajit, sarac si singur, lipsit de indrumare. Ma crescuse viata cu toate asperitatile ei, pas amagitor si trist. Ceva insa nu m-a parasit nicicand, ceva de acolo din interiorul meu, lumina aceea de aur care-mi dadea incredere ca voi birui si am biruit. La 25 de ani intrecusem pe toti bogatanii Brailei.
   Vremurile grele au venit si asupra voastra, v-au rapit zilele frumoase si pe mine care trebuia sa va port de grija. Totusi tu ai plecat din alta lume si cu alta zestre decat mine. Raspantia de varsta la care te afli mi-a purtat gandul catre tine, ca si la surorile tale de altfel. Maica voastra e prinsa de necazurile ei zilnice, de munca pentru intretinerea materiala si nu se poate ocupa indeaproape de educatia voastra, mai ales in cazul tau care ai fost nevoit sa stai departe de familie. Imi pare rau ca am lipsit dintre voi tocmai cand ati avut mai multa nevoie de mine.
   Uneori ma gandesc ca acea lumina interioara care m-a purtat la varsta ta, este prezenta si in sufletul tau si te va face sa birui." 4-VIII-1954 Viziru-Braila

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Repere psihoterapeutice ale părintelui Ghelasie de la Frăsinei


1. Nu fi fixist(adică să faci doar ce crezi tu); cu voință ascultă și de alții. Astfel te vei vindeca de propriile iluzii și de încăpățânare. Te vei bucura de unire și comunicare.

2. Nu fi izolat și însingurat, ci în dialog cu toți și cu toate(păcatul demonic face tocmai acest gol de dialog). Viața este Comunicabilitate. Fi comunicabil chiar dacă te forțezi.

3. Fi vesel chiar dacă nu te simți bine, pentru că fondul vieții este bucuria-lumina. Nimic nu poate copleși bucuria vieții în sine. Tu trebuie să o cultivi și peste propriile suferințe. Impune-ți un zâmbet permanent.

4. Suportă și ce nu-ți place la alții și treci peste defectele lor(care sunt legate de caracterul propriu). Nu mustra direct, nu spune greșelile. Fi delicat când faci totuși câte o observație. Nu te enerva că alții nu sunt ca tine și-ți stau chiar împotrivă. Astfel te vei vindeca de contrarietate și te vei bucura de conviețuire în tot momentul. Încearcă să ai afecțiunea mai mare decât respingerea.

5. Nu admite frica, timorarea, grija zilei de mâine; nu-ți fă iluzii, lasă-le pe toate la momentele lor. Timorarea este slăbănogirea sufletului. Fi optimist chiar dacă lucrurile par total încurcate, crezi în rezolvarea lor miraculoasă. Toate simptomele de boală, toate certurile, toate contradicțiile, greșelile tale și ale altora consideră-le trecătoare și tu vei rămâne neatins. Chiar dacă ai avut și mai ai crize violente, toate vor trece; nu admite teama că va fi mai rău, ci mai bine. Nu admite tristețea după greșeli și conflicte, lasă-le la momentul când te vei analiza pe tine(la spovedanie mai ales). Mulți fac o scrupulozitate patologică din toate.

6. Nu abandona activitatea, chiar dacă nu te simți bine și dai randament mai puțin. Chiar și la pensie lucrează câte ceva. Cât a-i fi de bolnav nu renunța la ceva activ, cât de cât.

7. Este ODIHNA a toate. Bucură-te chiar dacă ți se pare că nu ai progresat nimic. Viața are o Supralege, a ODIHNEI SACRE, indiferent de stare. În această ODIHNĂ nu mai contează nici o evaluare, este DARUL lui DUMNEZEU peste toate considerentele. Bucură-te și tu cu adevărat de acest miracol.

vineri, 1 martie 2013

Bucuria de a avea un trup

Voi posta la rubrica mea extrase din Ernest Bernea(http://ro.wikipedia.org/wiki/Ernest_Bernea)
Iată unul dintre ele:


    „Omul are un trup dar nu îl știe prețui pentru că nu îi cunoaște rosturile. Trupul nostru are și el demnitatea lui pe care obișnuit nu i-o acodăm; cei mai mulți îl socotesc singura apariție și prezență în lume și care trebuie satisfăcută deplin. Alții, mai puțini la număr, sunt obosiți de acestă condiție și-l doresc frânt, ca și când am putea trăi dincolo de trup, ca îngerii.
    Oamenii spun că merg după fire(care fire?) atunci când merg după îndemnuri ascunse, acelea ale impulsului ce-l dau instinctele, acelea ale fondului nostru subuman, animalic sau spiritual luciferic.
    Animalitatea la animal este firească și specifică, dar la om este nefirească, indecentă și mizerabilă; la fel și negația care se cuvine lui Satan.
    A avea un trup nu este o rușine pentru că aparține în mod natural umanității noastre, după cum nu este o mândrie pentru că unicitatea noastră nu stă aici; prin trup ca scop în sine putem găsi doar calea căderilor. A avea un trup este omenește întrucât omul este în lume și aparține lumii acesteia, mediul înconjurător cu care este înfrățit și, prin el, înrudit cu universul întreg. Noi suntem în lume și lumea este în noi (câte raporturi și trepte ierarhice sunt aici de stabilit și de respectat!). Omul face parte din creație, dar el ocupă un loc anume în ierarhia lumii.
    Omul face parte din lume, dar nu este la fel ca toate lucrurile din lume. El este întrupat, participă la universala existență, dar nu ca un obiect. Omul poartă alt semn, semnul rațiunii și spiritului, al libertății și responsabilității; el are o natură specifică și prin aceasta are o sferă de existență aparte.
    A avea un trup este ceva firesc, dar firesc numai când spiritul își face simțită prezența; altfel am cădea în zoologie. În adevăr, trupul nostru există, dar există în mod deosebit, are o natură umană nu animală, ceea ce înseamnă mai mult și altceva; de aceea el nu poate fi o rușine. În acest fel înțeles trupul trebuie respectat, are și el demnitatea lui și poate deveni un prilej de bucurie.
    Când trăim numai în lumea lucrurilor înțelese material, a avea trup înseamnă o permanentă durere, o degradare a sa și a noastră ca oameni, pentru că trupul, prin el însuși, detașat de poziția proprie omului, face parte din formele trecătoare ale lumii acesteia și este supus numai prezenței active a morții(negație și durere).
    A avea un trup pătruns și valorificat de o viață spirituală înseamnă a-l judeca și îndruma la un nivel uman. Numai în acest fel trupul nostru poate fi curat, poate fi privit fără dezgust, pînă la limitele bucuriei.
    Bucuria de a avea trup poartă ființa noastră la o stare din care se pot câștiga poziții proprii sferei noastre de existență, universului moral.
    Numai marii artiști și poeți și-au dat seama de darul ales ce-l avem în trupul nostru. Ei au înțeles cum e închegată minunea lui, cum fiecare mădular e o piesă de artă a naturii și cum toate laolaltă se leagă într-o arhitectură echilibrată și armonioasă; ei au înțeles cum mersul se face dans și dansul cântec, cum gestul e o chemare și generarea un fenomen cosmic; marii artiști și poeți eu înțeles frumusețea întrupării și bucuria de a exista în trup, ca pe un dar neprețuit, prilej de desfătare și îndemn.
    Bucuria de a avea un trup poate fi trăită intens și-n unitatea androgină a dragostei. ”

duminică, 1 iulie 2012

Despre orgoliu


Ilorian PĂUNOIU


    Oamenii au nevoie să fie admirați și iubiți în măsura în care ei simt că le lipsesc astfel de sentimente și dintr-o prea mare iubire de sine ajung să se urască ca și cei mai mari dușmani.
    Cel care se iubește mult pe sine nu-l mai vede pe celălalt și îl consideră un dușman datorită faptului că orgoliul personal se simte cumva agresat de bunătatea celor care își manifestă sentimentele pozitive și se izbesc  ca de un zid de cel care are foarte mult orgoliu.
    Acest defect îi caracterizează pe majoritatea oamenilor și bine ar fi să poată scăpa de el cât mai repede cu putință, pentru ca toate celelalte calități  să poată ieși la suprafață.
    Sunt unii oameni care consideră că a fi orgolios este un fel de autoapărare și nu un defect. Ar fi bine să înțelegem că dacă am scăpa de orgoliul personal toate celelalte calități s-ar putea desfășura în voie fiindcă orgoliul este ca o otravă pentru cel care este  posedat de acest nedorit sentiment.
    Fețele orgoliului sunt multiple și este destul de greu să identifici izvoarele acestor  nedorite fațete, cu toate că ar fi bine să le putem cunoaște ca să putem lupta cu acest dușman nevăzut al ființei umane.
    De fiecare dată vedem manifestările orgoliului și găsim foarte greu instrumentele de luptă împotriva celui care stă la pândă și ne așteptă la fiecare pas să ne aruncăm orbește capul înainte.
    Trebuie să fim atenți întotdeauna de unde apare tendința egoistă de a ne vedea rezolvate propriile interese fără a înțelege că politica cea mai bună este de a-i prețui și iubi foarte mult pe ceilalți.
    ,,Rănile amorului  propriu sunt din cele mai dureroase, dar de cele mai multe ori provoacă râsul”.(Garabet Ibrăileanu)
    Amorul propriu este o expresie care se traduce prin aceea că exprimă iubirea egoistă de sine.
    Un orgoliu exacerbat dă naștere la mari nenorociri pentru sufletul celui care-l poartă cât și pentru cei din jur. ,,Amorul propriu” îl exclude practic pe celălalt, adică pe aproapele; cel care se privește doar pe sine nu mai poate vedea în jur nimic altceva.
    Ca într-o oglindă narcisiacă te vezi numai pe tine și te admiri ca pe ceva nemaivăzut. În sufleul tău, cel care cade practic în zodia orgoliului nemăsurat, se produce o adevărată dramă. Orgoliosul, egoistul sunt niște oameni mutilați sufletește.
     Amorul propriu este dușmanul înverșunat al iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Fără aceste mari si adevărate iubiri, omul poate deveni o fiară.
    ,,Cine se vrea înger naște fiară”, spune Blaise Pascal fiindcă repetă scenariul luciferic. Căderea acestui prinț al luminii în iadul întunecat s-a produs prin acest amor propriu, prin această mândrie deșartă, prin această privire lină de autoadmirație prin care Lucifer s-a crezut mai presus decât Dumnezeu- Creatorul Său.
    Amorul propriu poate provoca râsul, dar în anumite situații în care, de exemplu un îndrăgostit crezând că iubește pe cea care o alege, nu poate dărui iubire, iubindu-se practic tot pe sine. El poate cere lucruri imposibile, ba chiar absurde și acest lucru poate provoca de multe ori râsul; ceea ce părea foarte frumos la început, se poate transforma într-o comedie proastă stârnind hazul galeriei.
    Dacă citim comedia franceză ,,Avarul” de Moliere, ne dăm seama cât de absurd poate să fie acest amor propriu dus undeva la extrem.
    Amorul propriu pendulează între provocarea unei drame pentru cel care este cotropit de acest îngrozitor defect și comicul absurd al unor conjuncturi penibile.

miercuri, 6 iunie 2012

Dorul, doina, Raiul - „praetexe“ popular - religioase în cultura românească



Iuliana ONOFREI


INTRODUCERE
Mircea Eliade afirma despre poporul român că „şi-a păstrat unitatea lingvistică şi spirituală, deşi asuprit şi împărţit între neamuri deosebite. Un popor care, în mai puţin de o jumătate de veac, a izbutit să-şi creeze o limbă literară şi filosofică întru nimic inferioară vecinilor săi civilizaţi (ungurii, polonezii). Un popor a cărui fertilitate folclorică a dominat în tot Evul Mediu şi în timpurile premoderne întreaga Peninsulă Balcanică; şi din sutele de legende, care au circulat în Europa de răsărit timp de veacuri (se ştie că tipurile excelente ale legendelor Meşterul Manole, Mioriţa, aparţin folclorului românesc.Fertilitatea spirituală a poporului nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni.[1] Nefiind bogat materialiceşte în istorie, românul s-a compensat pe plan spiritual.O singură şi mare primejdie ne pândeşte, în acest ordin al realităţilor spirituale: paşoptismul, extrapolând integrarea europeană de azi. Paşoptismul însemna, înainte de toate, maimuţăreală europeană. Şi astăzi, din motive care o privesc, Europa este antispirituală. În dialogul sãu imaginar cu un occidental desfãşurat sub titlul (azi mai actual ca oricând!) „Introducere la intrarea României în conştiinta europeană“,filosoful Constantin Noica reuşeşte să intuiască premisele unei posibile afirmări viitoare a României.
Cuvântul-cheie al dialogului este tocmai acest „posibil, care la noi capătă parcă adesea rezonanţa blestemului unei veşnice neîmpliniri. În apus, principala preocupare din ultimele secole a fost valorificarea fără rest, fie bună, fie rea, a realului istoric, ajungându-se acum într-un impas, la o criză a resurselor şi a valorilor, chiar la o neîncredere în virtuţile propriei culturi şi tradiţii. Spre deosebire de aceastã atitudine a Occidentului, românii au reuşit să-şi conserve o mai bună aşezare în posibilul istoriei.[2] Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – ,dar aceasta e condiţia noastră umană acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea.[3] Examenul atent, afirma Lucian Blaga şi stăruitor al culturii noastre populare ne-a dus la concluzia unei matrici stilistice româneşti. Latenţele ei întrezărite, ne îndreptăţesc la afirmaţia că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti, fără temerea de a fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii unor excepţionale posibilităţi.[4]
Noi nu avem nici un motiv să imităm-şi de data aceasta, aşa cum am imitat în 1848-Europa. Forţele creatoare ale neamului trebuie să-şi spună cuvântul o dată în plus. Şi-l vor spune după structura sa-aceeaşi structură, care a formulat dorul, melancolia şi destinul din poezia noastră populară-adică şi-l va spune prin creaţii spirituale...[5] .Atâta vreme cât existăm în lume, creaţia ne stăpâneşte. Fără creaţie nu poate exista decât ceva care e împlinit, ceva care îşi este deajuns sieşi definitiv. (…) Dacă am socoti real ceea ce există în noi ca efectuat, viaţa noastră ar fi o mare moartă; dacă socotim real tot ceea ce e pus în inima noastră ca năzuinţă către adevăr şi desăvârşire, viaţa ne apare sublimã, cuprins al tuturor bucuriilor“. (Ernest Bernea – Treptele bucuriei).Aşa cum spune poetul: „Neamul meu, de vechi ce este,/pare basm, pare poveste./Limba mea, de veche ce-i,/are rai la gura ei./Iară dorul, sfântul dor,/ce-i al nostru, nu şi-al lor,/chiar
de-l uită omul viu,/îngerii din cer ni-l ştiu,/şi ni-l ştie codrul des,/de la munte pân’ la şes,/şi ni-l ştiu, pe sub ţarini, /morţii noştri, din bătrâni./Neamul, limba, dorul ni-s,/de cu veghe, de cu vis,/darurile sfinte care/prisosesc peste uitare/şi ne trag, cu morţi şi vii,/dinspre veac înspre vecii.(Horia Bernea-Doina darurilor). Omul nu este desãvârşit, dar poate aspira; aici stă grandoarea lui. „Bucuria, ca şi drama lui, vine tocmai din marile sale posibilitãţi deschise“.(Ernest Bernea – Treptele bucuriei).
Ceea ce mistuie sufletul românesc este dorul după o comuniune cu absolutul, dorul de a crea frumuseţi spirituale în armonie cu lumea creată de Dumnezeu, pe care să o respecte şi să o îmbogăţeascã.[6] Mircea Eliade afirma într-un articol astfel: „Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc, pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilã a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi tot ce, aceste genii au elaborat, adică o gândire impenetrabilã structurii gândirii româneşti, tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnicã îndoială nu înseamnã nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.
            Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate, care sã se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strãlucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii.[7]
Pentru un tânãr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin „probleme“ pentru un ţăran român, nu existã îndoială, el crede firesc („aşa cum curg apele, sau cresc florile“), fără „probleme“ (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).[8]Tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A „crea“ este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a „spiritualităţii“ poporului.[9]
Există matricea stilistică vie, afirmă filosoful Lucian Blaga, în lumina căreia, românismul ne apare ca un ansamblu, conturat din latenţe şi realizări. Nimic nu ne prilejuieşte, ca această matrice stilistică, posibilitatea de a vedea în românism un complex susceptibil de a fi cuprins
într-o imagine ideal sporită.[...] .Este viziunea unui cristal viu, a unui complex de potenţe creatoare.Care sunt aceste potenţe? E înainte de toate un anume ondulat orizont spaţial, cel mioritic, şi la fel un orizont de avansare legănată în timp. Ele formează coordonatele unei spiritualităţi. Fuzionează cu aceste orizonturi înainte de orice, un sentiment al destinului, trăit tot ca o ondulare, ca o alternanţă de suişuri şi coborâşuri, ca o înaintare într-o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării.
Vine pe urmă şiragul celorlalte determinate: o preferinţă arătată  categoriilor „organicului“, ale lumii; şi o tendinţă de transfigurare „sofianică“ a realităţii.[10] Sofianicul, în esenţa lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie iniţiativă, şi că omul şi spaţiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendenţe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creaţie spirituală, fie artistică, fie de natură filozofică, ce dă expresie unui asemenea sentiment, sau orice preocupare etică ce e condusă de un asemenea sentiment.“
Sofianicul transfigurează totul: figurile terestre, cadrul natural, problemele salvării, a extazului,corurile antifonice, moartea ciobănaşului din balada Mioriţa .
            Mitologia noastră populară, fragmentar risipită în imaginaţia satelor, enumeră unele viziuni susceptibile de a fi interpretate fără nici o greutate, în sens sofianic, pământul transparent, grâul cristoforic, cerul megieş, slujba vântului (...).
Exemplul „cerului megieş“ convine mai ales imanentului biospiritual, care urcă spre cerul care
s-a înălţat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepţia mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmăreşte cerul la care mereu râvneşte. E vorba deci, de un cer, care se înalţă spre transcendent, nu coboară spre imanent,de nostalgia cosmotică a omului.
Totul se înfăptuieşte cu un uimitor simţ pentru nuanţă şi cu tot atâta simţ al discreţiei. Un exemplu al înclinării spre nuanţă, ni-l oferă substanţa lirică a poeziilor populare. Stările cele mai des cântate şi exprimate sunt „dorul“, „jalea“, „urâtul“. Or, toate aceste stări, care alcătuiesc substanţa celor mai multe poezii populare sunt stări de „nuanţă“. Nici unul din cuvintele dor, jale, urât nu e traductibil în altă limbă. Ele denumesc stări sufleteşti româneşti.[11]


CAPITOLUL I. DORUL, DIMENSIUNE ROMÂNEASCĂ A EXISTENŢEI

Dorul este un concept esenţial al naturii spiritului românesc, fără de care acesta nu poate exista: celelalte limbi nu conţin atât de mult concentrat şi cu aceeaşi semnificaţie acest cuvânt. Orizontul deschis de anumite cuvinte este primar în definirea fiinţei.Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba românească are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul „dor“. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus, de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare zeilor bunului gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil, de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, sau peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastră.[12]
Dorul devine astfel o dimensiune românească a existenţei, componentă de bază a gramaticii spirituale româneşti; nu doar ceva ce porţi în suflet, ci sufletul însuşi.
S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre dor, deşi încă nu s-a ajuns la o definiţie unanim acceptată. Că nu se poate traduce în altă limbă, că e un fenomen prea complex, or prea vag, fără hotare. Este totuşi ceva pozitiv în toată treaba asta; înseamnă că există ceva despre noi, românii, ce rămâne netraductibil. Etimologic, termenul derivă din cuvântul latin dolor. Mai toţi specialiştii consideră etimologia dol-dolore (doleo, -ere, -ui, -itum = a suferi; a simţi durerea), ca derivând din limba latină.
În dicţionare este glosat astfel: l.dorinţă puternică de a revedea pe cineva drag, de a reveni la ceva; 2. nostalgie; 3. a-i părea rău de un anumit lucru sau de o fiinţă; 4.năzuinţă; 5.dorinţă; 6.poftă[13]. Am copiat aici câteva referinţe din dicţionarul limbii române contemporane de    Vasile Breban, tocmai pentru că mi se par insuficiente, ca de altfel toate referinţele lexicografice.
Este curios faptul că conceptul dor se păstrează însă, la extremităţile Imperiului Roman în Europa, cu ecouri în portughezul saudade = nostalgie, în Vest, şi „dorul“, la noi, în Răsărit. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: plăcere de durere. Aşa făcea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie de duşmănie, de adversitate, şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu şi sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar fireşte subtil semantic. Şi la fel face şi limba germană, în cazul dorului, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patimă de Sehnen, năzuire, dacă nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta, şi să spui atunci că se obţine în cuvântul german: căutare de negăsire.[14]
În afara hotarelor Romei imperiale, în Nord, au în sehnsucht referinţe la pasiune şi durere. Este virtutea noastră, de care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o „sinteză specifică“. Sinteza reprezintă la noi o contopire, nu o compunere. Cuvintele noastre cum frumos afirmă Constantin Noica, sunt formate fără o cununie exterioară „din cea neispitită nuntă“. Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el, sau poate mai ales el, din cea „neispitită nuntă“.
Îl găsim deci, ca şi concept, şi nu ca termen latin, la extremităţi şi în afară, ca şi cum a fost forţat să-şi părăsească teritoriul. Lumea clasică şi, mai târziu, Vestul European, a raţionalizat conceptul, reducându-l la dorinţă. Şi ca orice fenomen complex, trecut prin reducţiune, se sterilizează, aproape că moare. Noi, românii, netrecuţi nici prin Renaştere şi nici prin Iluminism, i-am păstrat bogăţia încărcăturii spirituale, la care se adaugă magic şi mister. Această zonă de mister şi magic face apel la tine aşa cum afirmă Constantin Noica.
Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte-şi în mai toate cele despre „creaţie şi frumos“, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte – este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de dor.[15] Nu se întâmplă aşa numai cu cele ale urâtului („Oh, urât, urât,/Boală fără crezământ)[16]. Ne referim în mod special la cuvintele care exprimă creaţia: lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptură sau întruchipare, ispitire, alcătuire, întocmire, a zidi, a făuri, a dura, a săvârşi, sfârşi, desăvârşi, chip sau închipuire.
O zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. „Ocupă-te şi de mine“, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care dorul face parte; spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii; port şi eu ceva în spusa auzită.“ [17]Este bună nedeterminarea aceasta?
S-o sporim?(...) Să o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă.[18]




I.1. DORUL, STARE SUBIECTIV-EXISTENŢIALĂ A ROMÂNULUI

Gândirea contemporană a încercat, mai ales sub influenţe kierkegaardiene, să definească specificitatea existenţei umane în mijlocul lumii. Heidegger, celebrul gânditor german contemporan, s-a însărcinat să încerce o asemenea reducere a existenţei umane la substanţa ei lirică de ultimă expresie. El s-a oprit la termenul „îngrijorare“. Ne încuviinţăm dreptul să ne îndoim de valabilitatea generală a definiţiei. Un român, în legătură de sânge cu matca etnică, i
s-ar putea uşor întâmpla, încercând să-şi făurească o filozofie existenţială, să circumscrie aceeaşi substanţă prin termenul „dor“. Dorul s-ar revela deci ca ipostază românească a „existenţei“ umane. Probabil că atmosfera psihologică de după război, prea catastrofică, l-a făcut pe Heidegger să vadă existenţa omului într-un fel destul de budist, ca îngrijorare şi ca existenţă spre moarte, spre „nimic“. Dacă se ţine seama de omniprezenţa dorului în poezia noastră populară,
s-ar putea aproape afirma că existenţa e pentru român „dor“, aspiraţie trans-orizontică, existenţă care în întregime se scurge spre „ceva“.[19]
Se afirmă despre conştiinţă, că este ceea ce ştim, iar inconştientul, ceea ce suntem. S-a mai spus despre român că a trăit aistoric (inconştient). Românul, trăind în starea de dor şi starea de urât, a depăşit istoria. Ar fi vorba tocmai despre un „apriorismul“ stilistic de care vorbea Lucian Blaga. Acesta nu îneamnă altceva decât o circumscriere filosofică mai pregnantă a afirmaţiei despre existenţa unor factori stilistici, care-şi pun pecetea neîndoilenică pe produsele geniului nostru etnic.[20]
O frumoasă ilustrare a dorului, a dorului de ţară, pe care am găsit-o, cel puţin până acum, este a lui Alecu Russo care, pribeag prin Italia fiind, scria: „Ferice de aceia, ce nu au părăsit pragul părintesc... Ei nu au simţit durerea de a videa cum se şterge întâi plânsul despărţirei... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum să duce limba, de te înăduşa cuvântul „Ţară“ şi nu-l poţi spuni decât pe limbă străină!..Dar Dorul,Dorul,al doilea suflet ce au dat Dumnezeu românului,dorul numai nu se şterge!...“[21]
Scria un alt poet român din exil: „Străinule, tu nu vei şti nicicând/ Ce strâng la piept, când inima mă doare...“ 
Să încercăm a înţelege conţinutul spiritual al cuvântului dor pe chiar terenul unde a fost creat, în poezia populară românească, dar şi în poezia cultă românească. Întrucât poezia este „singurul lucru păstrat şi mai bine păstrat“, „icoana părţii eterne din viaţa popoarelor,
învăţându-ne despre ele în toate privinţele.[22]
Dragostea se confundă adeseori în vorbirea populară cu Dorul, care e un sentiment complex. În mitologia românească Dorul pare să fie trimisul Dragostei , aşa cum ar fi pajul Cupidon.
Într-o poezie de dragoste o fată cântă: „Vine dorul dinspre seară,/Despre ziuă vine iară,/Şi-mi grăieşte şi mă-ntreabă/De ce sunt cu faţa slabă?/Eu zic dorului cu jale/C-am iubit fără de cale/Eu zic dorului plângând./C-am iubit fără de rând/Dorul râde şi se duce/Bate-mi-l-ar sfânta cruce!“
De unde se vede că Dorul e o fiinţă care vizitează fetele şi seara şi-nspre zori şi le-ntreabă de suferinţele lor. Apoi, şăgalnic, râde şi se duce, fără să le dea vreun răspuns.
Alta îl trimite să-i spună iubitului, cât îl iubeşte: „Du-te,du-te,dorule,/Du-te,călătorule,/Legănat pe vânt de ceaţă,/Să ajungi la badea-n braţă/Să-i şopteşti încetişor,/Că nu mai pot de-al lui dor.“/[23]Sau:„Bădişor, depărtişor, / Nu-mi trimite-atâta dor“.
Badea e departe. S-ar putea totuşi să fie undeva, într-o casă vecină, dar el e „departe“, căci e o fiinţă atât de aleasă, atât de împlinită. Este prea mult pentru fată şi atunci ea îi spune „bădişor“ îl inventează. E departe, dar ea îl face să nu fie altundeva, să fie depărtişor. Poate că el nici nu se gândeşte la ea, dar ea simte că de la el vine dorul. Şi atunci totul trece în jocul acesta de contraste, pe care-l aducea de la început diminutivul; marele devine mic, depărtatul apropiat, imposibilul devine realitate; ceea ce pleacă din tine vine de la altcineva.E ca şi cum în aceste versuri s-ar putea citi în loc de „nu-mi trimite“, „trimite-mi“, „sunt tristă“; „nu sunt tristă“, „te cert“, „nu te cert“, „vino“, „poţi să nu vii“. Iată, mi-am pus în vers gândul, şi poţi să nu mai vii. Am spus lucrul, şi s-a risipit, a umplut ca un cântec lumea. Aşa te-am pedepsit, că nu vii şi că-mi trimiţi doar dorul, te-am prefăcut în cântec.[24]
În altă parte, flăcăul îşi trimite Dorul ca să convingă fata. Din orice parte ar fi trimis, Dorul este mereu pe drumuri, de la un iubit la altul, de aceea i se şi zice: Doru călătoru.[25]
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată;nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.[26] În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar în acelaşi timp,în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.
Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui cel doreşte [27].
Numai „dorul“ îl arată pe om aşteptându-şi fericirea de la reîntâlnirea cu persoana iubită, nu din posesia individuală a unor bunuri materiale sau spirituale. Când se zice uneori „dor de ţară“, sau de satul natal, acestea sunt înţelese ca pline de persoanele iubite, sau de urmele spirituale lăsate de acelea în ele.Numai în „dor“ arată omul setea de transcendere reală a sa spre altă persoană iubită absentă.El este sentimentul agravat de singurătate, însă datorat absenţei fiinţei iubite.Această absenţă distruge împlinirea unui destin, împiedică fiinţa umană să se integreze în plenitudinea vieţii. Aşa cum reiese din cântecul popular de despărţire: „— Mergi bărbate; cale bună,/Cu trandafirul în mână./Du-te , bărbatul meu drag,/Cu floare de liliac./ Şterge-ţi ochişorii tăi/Te las cu părinţii mei./Tată, mamă am şi eu/ Ce mă fac de dorul tău?/ Şterge-ţi feţele amândouă,/Că te las în casă nouă./Para focului s-o ardă, / Pe părinţii tăi să-i piardă,/ Că de dorul tău eu mor,/ Am să mă prefac în măr./ Am să uit şi te-oi mânca./Mă preface într-o para/ Să mă porţi în punga ta:/ Teamă mie-o că voi uita/ Şi prin vreun târg te-oi schimba/ În pasăre mă prefac/ Şi cu tine vin cu drag./Mergi bărbate, cale bună,/ Cu o floare din Sărună.“/[28](Poezie populară).
Dorul poate avea multe cauze: singurătatea sufletească, absenţa locului în care omul a trăit şi tristeţea de a se gândi la el, distanţa între cei ce se iubesc, iubirea neîmpărtăşită, melancolica amintire a fericirii, care nu se mai întoarce. („Cât de străin sunt de ţara mea/Şi nici un dor nu mi-a rămas/ Gând rău şi-ntunecat /Închide al dreptăţii glas“/(George Bacovia, Dies irae); „Asemene-i şi dorul /În pieptul meu sădit;/ E depărtat izvorul/Din care mi-a venit./ Şi-n multe lumi străine/Cărările-i s-ascund/Dor revărsat în mine/Cât este de profund/“. (Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dorul).
 Alteori, dorul este iubirea interiorizată şi nefericită pentru cineva şi poate transfigura natura însăşi într-un fel de disperare patetică: „Dorul meu de i-aş cânta /Dealurile-ar răsuna“/ (Poezie populară) sau aşa cum reiese din poezia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu: „Şi dorul meu îşi are / Un soare născător;/Un cer fără hotare/Străbate şi-al meu dor;/ Dar prin întunecime,/Pe drumu-i răcoros,/El vine din nălţime/Şi cald şi luminos!“(Dorul)
În poemul eminescian Te duci toată viaţa poetului şi toată „neagra veşnicie“ se află captate într-o singură clipă, acea clipă izolată, supratemporală, a îmbrăţişării, clipă care constituie un simbol de lumină, un miez de hiperconcentrare a fiinţării împrăştiind întunericul etern. Redându-i comoara acelei clipe, iubita va reda poetului întregul timp trecut, anii de suferinţe, de încântare şi fior-prin urmare, un timp extrem de bogat, intens poetic, polarizat şi densificat de icoana iubitei şi de suprema apropiere: „...în toată neagra vecinicie/O clipă-n braţe te-am ţinut.“(Mihai Eminescu-Te duci).
Construirea prezentului etern al dorului este aici meticuloasă şi savantă, constând din glorificarea pe multiple planuri a fiinţei dragi şi mai ales dintr-un crescendo al emoţiei, o suire treaptă cu treaptă a stării tot mai încordate a dorului, hrănită de farmec, cutremur şi beatitudine şi sfârşind cu ură şi blestem- prin „ieşirea din minţi“ a poetului, prin excesul unei iubiri la limita suportabilităţii de către tiparul uman. Este definit foarte expresiv caracterul de insaţietate absolută a dorului ca o scară şi eternă smintire, definire culminând cu versurile: „Viaţa-mi pare-o nebunie/ Sfârşită fără-a fi-nceput“: deci, un nonsens sublim, profund pătimit, profund trăit şi astfel desfăşurând o energie, o tensiune care, absorbită şi îmbogăţind prin implozie acea clipă unică, însingurată cosmic. Clipa devine atât de încărcată, încât poate substitui neantul şi poate reinventa o supremă plenitudine existenţială vieţuită vertical într-un dogorâtor prezent etern.[29] Limbajul ce exprimă dorul nu depăşeşte niciodată limitele extreme ale speranţei. Omul se simte doar singur, izolat, nefericit, pradă fericirii trecute sau încă neatinse, dar dorul îl ajută să se consoleze şi să-şi îndure existenţa. Prin prezenţa lui, dorul animă un peisaj solitar.
Într-un anumit sens, întovărăşit de dor, omul încetează de a fi singur, îşi depăşeşte solitudinea. „Depăşirea solitudinii“ nu e doar un mod de a vorbi; dorul este prin excelenţă sentimentul care fuge, care parcurge spaţii imense, care ia cu el sufletul şi îl duce departe de peisajul real, dincolo de timpul prezent. Dorul anulează momentul prezent şi peisajul concret. „Lung e drumul Clujului,/Dar mai lung al dorului./Drumul Clujului se gată,/Al dorului niciodată.“(Poezie populară).
Dar persoana umană, oricât e de dorită după ce vine, nu dă toată fericirea aşteptată celui ce a dorit-o. Tinzând spre fericirea nemărginită, omul arată că tinde spre Persoana absolută, Care are în Sine comuniunea desăvârşită din veci cu alte două Persoane şi poate să-i facă parte şi omului de ea. Rămâne în noi, după întâlnirea cu oricare persoană dorită, mereu un dor după o fericire deplină, pe care n-ar putea-o aduce decât întâlnirea netrecătoare cu Persoana care ne poate arăta o iubire etern atotsatisfăcătoare, având-o aceasta în Ea Însăşi prin comuniunea din veci cu alte două Persoane.De aceea, se vorbeşte în limba românească despre un „dor nestins“, expresie care arată că omul tinde prin fire spre Persoana desăvârşit iubitoare, Care poate satisface cu adevărat setea nesatisfăcută de fericire a omului.[30]
Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.
Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite.Dorul e o tensiune a fiinţei tale spre cel dorit e sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el aştepţi prezenţa persoanei iubite ca să te realizezi. În poemul lui Mihai Eminescu, Făt-Frumos din tei, o copilă, născută dintr-o vină şi condamnată de tatăl ei să-şi închidă tinereţea în închisoarea posomorâtă a unei mănăstiri, căutându-şi dreptul la libertate şi bucurie, ascultă vocea gândurilor ei negre, chemarea tainică a unui „dor“( ce pentru ea nu are încă nume), care o ispiteşte să fugă. „ Pe cărări pierdute-n vale/Merge-n codri făr’de capăt,/Când a serii raze roşii/ Asfinţind din ceruri scapăt’./Umbra-n codri ici şi colo/Fulgerează de lumine.../ Ea trece prin frunza-n freamăt/ Şi prin murmur de albine;(Mihai Eminescu -Făt-Frumos din tei).
Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuninunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.
În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.[31] Dialogurile cu dorul sunt astfel de o spontaneitate şi de o prospeţime greu de tradus.
Sufletul simplu al ţăranului se adresează dorului, acelei entităţi de la care el simte, că îi vine toată melancolia:„Du-te, săracule dor,/Du-te-n lume călător.“(Poezie populară) Într-un cântec de acest fel, dorul e un fel de dedublare a fiinţei umane. El personifică inima, sufletul profund al celui care suferă din dragoste, de lipsa familiei sau de izolare. Adică personifică inima, care suferă şi niciodată nu va fi satisfăcută de viaţa pe care o duce. Ţăranul român şi-a imaginat chiar o ţară depărtată, aparţinând unei geografii fabuloase, unde s-ar afla „curţile dorului“. Acolo sunt înscrise poveştile tuturor iubirilor, numele tuturor fetelor care au trezit pasiuni, care au provocat în inima bărbaţilor dorul. Aceste „curţi“ sunt imperiul dorului. Ne aflăm aici în prezenţa unei personificări mistice a dorului, considerat un fel de Eros universal. Deja nu mai avem a face cu dedublarea fiinţei umane, care suferă de iubire ori de singurătate, ci cu un personaj mistic, autonom, personificarea universală a dorului. Dorul îşi are curţile lui, aşezate în mijlocul codrului. Nu se spune cum sunt acele curţi, însă se pomeneşte că în ele sunt scrise toate mândrele pe nişte tabele, ca la primărie: „Că l-am mai pierdut odată/Şi l-am aflat la o fată/În mijlocul codrului/La porţile dorului/Unde-s porţile închise/Mândrele pe tablă-s scrise./Doru prins-a
mă-ntreba/Doară cât pe cineva?“[32](Poezie populară)
În mitul poetic al lui Lucian Blaga Curţile dorului este simbolul nostalgiei transcendentului, „metafizica vie“ în ştiinţa mitică, pentru poet imaginea „deschiderii“ transcendentului ca „mister“. Un simbol potrivit pentru „Marea Trecere“ spre un ţărm imaginar, deschis într-o nouă viziune: Prin vegherile noastre-site-de in-/vremea se cerne, şi-o pulbere albă/ pe tâmple s-aşază. Aurorele încă/ se mai aprind, şi-aşteptăm. Aşteptăm/o singură oră să ne-mpărtăşim/din verde imperiu, din raiul sorin./ Cu linguri de lemn zăbovind lângă blide,/ lungi zile pierduţi şi străini./Oaspeţi suntem în tinda noii lumini la curţile dorului. Cu cerul vecini“.(Lucian Blaga , La curţile dorului). În vegherile poetului, „verdele imperiu“ sau „raiul sorin“ sunt simbolurile mitice ale „orizontului misterului“, ca singură „poartă“ deschisă asupra transcendenţelor, mitic reprezentate de „curţile dorului“, după cum în viziune magică „sâta“ are o semnificaţie asemănătoare cu a „porţilor“ în creaţiile populare. Sita prin care nu se vede, aşa cum toate se văd în lumina soarelui, este „censura“ care limitează revelaţia transcendentului, în aşteptarea „deschiderii“ cerului.[33] Orizontul misterelor, ca implicat fundamental al existenţei şi conştiinţei omeneşti, este ca atare singura poartă deschisă asupra transcendenţelor...“„ Suntem de părere, spune Lucian Blaga, că orizontul misterului este un implicat fundamental şi imanent al existenţei şi conştiinţei specific umane [...] . Conştiinţa umană nu e împlinită ca atare, decât în clipa când acest orizont se declară în ea...“ Prin geneza ei, este ideea primei poezii, implicată ca sens în metafora „corolei de minuni a lumii: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/- şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei“.[34](Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).
Dorul nu exprimă numai sentimentele complexe de iubire şi singurătate, ci şi pe acelea de dorinţă concretă şi precisă. Un român nu spune doar „mi-e dor de tine“, ci şi „mi-e dor de iarba verde“ („Vreau să te văd femeie /Sau vino să mă vezi, /Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor tăi verzi“ (Grigore Vieru – Vreau să te văd), „mi-e dor de tine, mamă“: „Sub stele trece apa/Cu lacrima de-o samă,/Mi-e dor de-a ta privire,/Mi-e dor de tine, mamă“/(Grigore Vieru, Mi-e dor de tine mamă); „În limba ta/Ţi-e dor de mamă”/(Grigore Vieru – În limba ta) sau „Dar nimic nu poate stinge dintr’un piept nenorocit/Suvenirea şi dorinţa unui timp mai fericit“/( Nicolae Nicoleanu, Dor şi jale) sau „mi-e dor de un vin bun.“
În lirica eminesciană taina dorinţei este peste tot prezentă în suflet şi în gând: fie ca un echo, fie ca o certitudine: „Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă/Ore întregi
spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă!/Ne-om rezima capetele-unul de altul/ Şi surâzînd vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm-Astfel de noapte bogată/Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?“(Mihai Eminescu, Sara pe deal).[35]

I.2. DORUL, VALOARE METAFIZICĂ

Dorul nu este nici măcar întotdeauna dor după ceva anume; se suferă de dor independent de vreo cauză exterioară şi precisă, întreaga fiinţă suferă de dor: este un exil al sufletului, o melancolie profundă, care ne arată poate însăşi condiţia omului în cosmos.
„Partea jumătate ninsă, dorul/S-a topit de steaua-ncinsă/Şi din dorul călător a rămas doar dorul dor/Numai lacrimă şi zbor, dorul...“ (Tudor Gheorghe-Dorul călător).
În acest caz, dorul capătă o valoare metafizică şi chiar religioasă; el traduce tristeţea omului separat de Creatorul său, golul resimţit de fiinţa umană părăsită în largul
lumii.Într-un anumit sens, dor devine formula patetică a condiţiei umane, amărăciunea faptului că ne lipseşte mereu ceva, că ne ratăm viaţa, că ne pierdem norocul. Multe cântece populare româneşti încep printr-o invocare, printr-un fel de dialog cu dorul: „Măi, dorule, măi“(Poezie populară) este una dintre formulele cele mai frecvente în aceste poezii. În extazul poetic eminescian, dorul (ca absolut) este „o sete care-l soarbe“ spre eternitate.
Astfel, poetul Mihai Eminescu nu femeii, respinsă şi adorată, mereu aşteptată şi mereu pierdută, îi va oferi cel mai înalt şi mai pur cuvânt liric al său. El îl va dobândi numai atunci când inima sa, eliberată, de amintirea unei imagini anume se va lăsa în voia acelei iubiri a iubirii, care este o pură năzuinţă, o pură dorire a acelui „dor“ în care aspiraţia la fericire se identifică cu dorinţa de moarte, glas al unei nelinişti cu adevărat universale, şi pe care o găsim mărturisită ca indefinibilă melancolie în liricitatea „aurorală“ a poeziei populare româneşti.
Într-o limbă căreia nu-i mai pasă de constrângerile unor înguste determinări gramaticale şi care năzuieşte către un maximum de absoluteţe-lună peste vârfuri de brazi-freamăt tăcut de codru-glas melancolic de corn printre ramuri de arin-, el desenează liniile esenţiale ale peisajului său, într-o atmosferă purificată şi rarefiată, în care se va înălţa, unic interpret şi ecou al unei nostalgii cosmice, care aspiră la evaziunea supremă, melodia fermecată. Numai înţelegând rădăcina  metafizică a acestui eros i se poate credem, pricepe caracterul dramatic. Nu este numai chinul comunicării şi al posesiunii, pe care totuşi Mihai Eminescu l-a trăit cu o intensitate dureroasă, -de câte ori nu apare tânguirea: „Nu mă înţelegi! Doar tu n-ai înţeles!...“ (Mihai Eminescu, Nu mă-înţelegi).Dacă abisul celuilalt („adâncul din tine“), misterul de necuprins al copilei „cuprinsă de dor şi de taină“, poate fi depăşit în scurte clipe de uitare, poetul Mihai Eminescu nu se va elibera niciodată de posesiunea violentă, iraţională, exaltantă, a acestei forţe, care îl atrage şi îl respinge, a acestei chemări a dorinţei de nesatisfăcut. Structura mistică a poetului se revelă-dacă mai era nevoie-şi aici: a iubi înseamnă pentru el a iubi mai mult, iar abisul „dorului“ său este într-adevăr de neumplut: „Dară acea iubire adâncă şi curată/ Care-n viaţă vine odată, num-odată,/ Acea eternă sete ce-o au după olaltă/Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,/Acel amor atât de nemărginit, de sfânt/Cum nu mai e nimică în cer şi pre pământ,/Acea înamorare de tot ce e al ei, /De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,/Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,/Când lumea ţie-este neagră, de nu eşti la un loc/Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?“ (Mihai Eminescu, Urât şi sărăcie).[36]
Dorinţa nemărginită se serveşte de simţ ca de un simbol ambiguu într-adevăr, dintr-o exigenţă totală de unitate, iubirea nu numai că îi impune omului renunţarea la finit, ci îi şi îngăduie să cuprindă totul şi să piardă în el, cu condiţia , totuşi, de a vedea dizolvat în întreg însuşi eul său-cineva trebuie să fi spus aceasta.
            Ce absolut poate atinge omul să găsească, dacă se caută numai pe sine însuşi, într-un ambiguu narcisism?
            Dar în Peste vârfuri, Mihai Eminescu exprimă „dorul“ în esenţa lui cea mai pură: năzuinţă nu către acest bun sau pentru altul, ci către o „împlinire, pe care noi o căutăm aici, pe pământ, fără a ajunge vreodată la ea, pe pământ, căci a o atinge ar însemna a realiza Absolutul.
            Este aceeaşi dorinţă, care îl apleacă pe Dumnezeu asupra făpturii sale şi care se numeşte şi ea iubire. Dante a spus-o cu un cuvânt nemuritor : „L’amor che move il sole e l’altre stelle“(„Iubirea ce roteşte cer şi stele“).
            Prin erosul extatic această dorinţă ne permite să intuim că numai prin moarte vom atinge acea idee de noi, care ne frământă, aşa cum ideea statuii îl frământă pe artist până nu ajunge să o realizeze:
            „Peste vârfuri trece lună,/Codru-şi bate frunza lin/Dintre ramuri de arin/Melancolic cornul sună/Mai departe, mai departe/ Mai încet, tot mai încet/ Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte./ De ce taci, când fermecată/Inima-mi spre tine-ntorn?/Mai suna-vei dulce corn,/Pentru mine vreodată?“[37]( Mihai Eminescu – Peste vârfuri)
            În notele cornului plâng neîncetatele morţi eterna „trecere“ a universului. Dar muzica mângâie acel plâns, revelându-ne o nouă măsură a timpului şi o nouă figură a spaţiului. Mesajul său în care vibrează totuşi nota de voluptate care devine „dulce jele“, este acela la care a consimţit supusă inima Isoldei şi inima lui Tristan; şi durerea iubirii poate deveni o formă de cunoaştere.[38]
            Dacă poemul Peste vârfuri, după noi cea mai pură, mai densă şi mai specific eminesciană creaţie, este cel care ne-a adus revelaţia structurii fenomenologice a spaţiului din poezia autorului Luceafărului, trebuie să spunem că acelaşi poem realizează o ideală împlinire a prezentului etern poetic, şi anume pe modelul stării de dor.
            În Peste vârfuri, mişcarea spaţială şi temporală sintetizează registrele principale ale existenţei umane: mişcarea elementelor naturii, mişcarea muzicală – ca element ideal de transmutare sufletească a lumii concrete şi, în fine, mişcarea lăuntrică.
Iar mişcarea lăuntrică din Peste vârfuri este cea a dorului. Or, dorul fiind o stare insaţiabilă, ea constituie o stare permanentă, are deschidere indefinită: este izvodit astfel unul din cele mai cuprinzătoare prezenturi eterne şi, în acelaşi timp, unul din cele mai dense şi indisolubile, datorită puternicei aderenţe participaţionale la existenţă.[39] În starea de dor, venind indefinit din trecut şi anexându-şi indefinit şi viitorul, înfăptuieşte un prezent care s-a născut nu ştim de când şi de unde şi care se prelungeşte pe o durată indeterminabilă. Totul, – spaţiul lumii, spaţiul sufletului se transformă într-o beatitudine a aşteptării unei potenţialităţi mirifice, extatice. Sufletul, în afara intensificării sale ontologice ca prezent, se îmbogăţeşte cu un viitor fără capăt. În felul acesta, ceasul uman actual devine veşnicie. Dar nu o veşnicie statică, de tip stelar, ci tot de esenţă omenească, modulată de devenire, nu o devenire destrămantă, ci muzicală, cunoscând schimbări tensionale de la extaz la tristeţe, specifice trăirii umane, deci departe de încremenirea indefinită a cristalelor.
Astfel, starea de dor, apare ca o stare ontologică de ordin uman opusă eternităţii imuabile hyperionice. Amintim în acest sens faptul că încercarea de intrare în omenesc a luceafărului are loc sub formula existenţială a dorului.[40] „Nu e nimic şi totuşi e /O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe.“/(Mihai Eminescu – Luceafărul)
Pentru Lucian Blaga, în cultura folclorică românească „dorul“ este o ipostază a „existenţei“ umane: „Dacă se ţine seama de omniprezenţa dorului în poezia noastră populară, s-ar putea aproape afirma că existenţa e pentru român „dor“, aspiraţia trans-orizontică, existenţă care în întregime se scurge spre „ceva“. Într-un mit poetic al transcendenţei, acest „ceva“ spre care existenţa se scurge este lumea în imaginea „începturilor“, „a izvoarelor“, ale căror sensuri existenţiale le putem apropia la Lucian Blaga însuşi, de „dorul“ lăuntric al omului, într-o lume înţeleasă de el ca „ totalitate“, ca „întreg“. Semnificaţie pe care şi mitul modern al poeziei o păstrează în schema „nostalgiei originilor“, a „prestigiului începuturilor“, prin care omul are sentimentul trăirii lui în „întregul“ existenţei, într-un sentiment căruia poetul „spaţiului mioritic“ îi dă această dimensiune: „Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului“. [41]
În mitul antropogonic al filosofului Lucian Blaga, dorul este aspiraţie trans-orizontică a omului, în planul transcendenţei; Este dorul-dor fără amintire, fără speranţă. „ A căzut pe lucruri rouă/sau e numai o părere? Poate că le plânge faţa/de-o lăuntrică durere./ Bate-o inimă în lucruri? Preajma ocupând-o-n pâlcuri/ n-au şi ele gânduri, patimi? Fără ochi se uită-n lume/purtătoarele de tâlcuri, născătoarele de lacrimi.“ (Lucian Blaga, De rerum natura). Lucian Blaga nota undeva că „totdeauna a fost întovărăşit de două umbre: „umbra soarelui şi umbra dorului“. În mitul poetic al lui Lucian Blaga, ca mit modern al poeziei, dar cu adânci aderenţe folclorice în geografia mitică a satului românesc, „dorul“ este una din modalităţile fundamentale „totalizatoare“ în alcătuirea lumii, în structura mai generală a mitului antropogonic. Pentru poet „ tâlcul drumului e dorul“ (Tâlcuiri), transformat, ca şi în poezia populară, dintr-o stare subiectivă într-un obiect liric, adică dintr-o atitudine faţă de lume într-o imagine despre lume. Ca atitudine în faţa lumii, în tâlcul „drumului“, dorul devine aspiraţie „trans-orizontică“ într-o imagine a „ceva“ spre care existenţa în întregime se scurge, dând sensul întoarcerii spre prima manifestare a tot ce în lume există, în existenţa unei lumi care, în concordanţă cu sufletul omului, din care ea se alcătuieşte ca unitate cosmică, se întoarce mereu spre propriile ei izvoare, spre „obârşie“, pentru a fi , în opoziţie cu timpul istoric ce trece, într-o constelaţie de simboluri în care lumea se alcătuieşte , ca structură topologică, în structura mai generală a mitului antropogonic. „La obârşie, la izvor/ nici o apă nu se-ntoarce,/decât în chip de nor./ La obârşie, la izvor /nici un drum nu se întoarce/decât în chip de dor./ O, drum şi ape, nor şi dor,/ ce voi fi, când m-oi întoarce/la obârşie, la izvor?/ Fi-voi dor atuncea, fi-voi nor?“ (Cântecul obârşiei)[42]
La „obârşie“ apa se întâlneşte cu lumina, şi una şi alta simboluri ale „transcendenţei“, ale „celuilalt tărâm“, care se deschide cu cheia „dorului“. Obârşia este astfel „inima“ poetului, atitudine din care creşte o imagine cosmică a lumii ca infinitate, într-o consubstanţialitate a omului cu „ceva“ spre care, „transorizontic“ fiind, existenţa în întregime se „deschide“: „Oaspeţi suntem în tinda luminii/ la curţile dorului./Cu cerul vecini/.“ (Lucian Blaga, La curţile dorului).
Ca imagine despre lume, „cerului megieş“ îi corespunde, ca atitudine în faţa lumii, starea pură a sentimentului transcendenţei , cel mai adânc dintre doruri, „dorul-dor“, ce duce pe-un drum „ce dincolo de orice călător mai are o prelungire“ (Dorul dor): „Acela care n-are amintire/ şi nici speranţă, dorul-dor.“ (Lucian Blaga, Dorul dor)
            Sensul dorului-dor din poezia lui Lucian Blaga constituie temeiul Lumii acesteia. „La obârşie, la izvor“, sufletul poetului, „pe drum şi ape, nor şi dor“, se deschide spre „celălalt tărâm/Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt/ Un pas, şi-apoi abrupt-tărâmul celuilalt/ Aice mai stărui, aevea sau în vis cândva,/ mai sus, mai jos, când pisc şi iezer nu era.“/( Lucian Blaga, Viziune geologică).
Un detaliu ne va lămuri şi mai bine asupra sensului profund al cuvântului dor. Dorul atinge foarte rar o expresie tragică, putem spune chiar că aproape niciodată: aici, disperarea nu e niciodată definitivă, suferinţa spirituală nu degenerează în tragedie. Aşa s-ar putea înţelege dorul din poezia eminesciană Mai am un singur dor,ca speranţă consolatoare: „Ah, mi-atât de dor/De noaptea uitării încât doresc să mor la marginea mării.(Mihai Eminescu, Mai am un singur dor); caracterul negativ al existenţei face dorită moartea respingătoare. Necesitate naturală şi suprem beneficiu moral, ea îşi aşază vălul dulce peste privirea ta, care s-a aţintit îndeajuns peste jalnica pustietate a lumii; şi te vâră , nu disperat şi răzvrătit, ci „dipus, în sânul nefiinţei şi în noaptea sa adâncă, în domeniul „bogate păci“.[43]
În cântecul maramureşean„Draga maichii după tine îmi pare şi rău şi bine avem sentimentul lipsei dorului: „Sâmbătă de dimineaţă/ M-o cătat Moartea prin casă/ M-o cătat şi m-o aflat/ Eu de moarte m-am rugat/ Să mă lase un ceas/ Că mai am şi eu necaz/ Şi mai am vo tri copii/Şi-o mie de datorii/ Şi dacă le-oi împăca/ Vin-o moarte şi mă ia/ Că eu lumea mi-am urât/ Mi-e dor numai de Mormânt/.
Or, dorul de mormânt nu exprimă decât o decentă împăcare, care ne vorbeşte nu de fatalism, ci de înţelegerea fundamentală. Moartea, aşa cum o vede un înţelept al neamului care şi-a consacrat întreaga viaţă recuperării din tenebrele istoriei a duhului strămoşilor, este un şorţ care „ţi se trage de către Moire mai curând sau mai târziu; de prisos să te răscoli împotriva ei; de-ajuns că ţi-ai încheiat viaţa fără aţi imputa nimic asupra ei. (Vasile Pârvan, Memoriale). Nu altfel gândeşte şi astăzi românul care a rămas cu desăvârşire imun faţă de orice sugestii ori înrâuriri livreşti; relevantă este aici mărturisirea ţăranului Toader Hrib: „când va trebui să mor, moartea nu mă îngrozeşte, este o lege a firii, voi pune mâinile pe piept şi voi merge în sânul familiei. (Cronica de la Arbore). Aceeaşi neprihănire a conştiinţei, al cărei resort ultim este considerat de Vasile Pârvan exemplaritatea unei întregi vieţi, implicită în balada Mioriţa este explicită în Cronica de la Arbore: „iar tu cetitorule, să ştii că mâinile mele ce le-am pus pe pept nu sunt mânjite nici cu negru, nici cu sânge.
Dorul este inefabilul miraj, exercitat de orizonturile ce transcend existenţa vulgară şi care a fertilizat în atâtea rânduri inspiraţia creatorilor noştri populari. Fără a fi numit niciodată în balada Mioriţa, dorul reprezintă substanţa care propulsează efluviile de vrajă cu totul specifice baladei;[44] În baladă dorul implică de fapt o căutare întru împlinire, „a fi fiind“,cum ar  spune filosoful Constantin Noica, o anumită stare sufletească nostalgică, de aşteptare a ceva în curs de realizare, ce implică şi un destin. Avem parcă sentimentul lipsei dorului, al abstragerii, al aşteptării mântuirii, într-o pură idealitate, de bărbăţie şi eroism. E o vocaţie liturgică de fapt, dar foarte contradictorie în aceste coordonate atât de extreme, care implică un cadru social, ce ne este însă refuzat.
Asumarea din capul locului a morţii, în cadrul tragediei, nu înseamnă neapărat fatalism. Sunt valori universale, a căror distrugere e fatal tragică, „de nivel universal[45] şi antrenează universul. E, aici, o moarte glorioasă, ce nu produce teamă. Putem edifica acest adevăr prin pilduitoarea replică a Antigonei către sora sa, înspăimântată de apropiata moarte:„— Nu îţi fie frică de zilele mele/Ai grijă de ale tale.[46]
În schimb, această înfrângere – ce pare a sta sub puterea destinului, „departe de a ne face să desperăm, aşa cum ne-am aştepta, dincolo de groaza pe care ne-o inspiră, ne umple de bucurie.“[47] Este vorba de sentimentul sublimului, ce însoţeşte fapta tragică. Antrenarea fatalismului în terenul tragediei îi schimbă nu doar factura, ci chiar esenţa. Cu referire la Mioriţa, Mircea Eliade spune: „Nu este vorba de un „fatalism“, pentru că un fatalist nici măcar nu se crede capabil de a schimba semnificaţia a ceea ce i-a fost predestinat.“[48] Este, deci, o luptă cu destinul imuabil, „care proiectează drama pastorală într-un cu totul alt orizont spiritual. „Nunta mioritică“ constituie o soluţie viguroasă şi originală dată brutalităţii de neînţeles a unui destin.“[49] Drama pastorală are, deci, un sens cu mult mai larg, care – stilistic – se hrăneşte nu numai dintr-o cosmicitate păgână moştenită, ci şi din alte elemente ale etosului dac. Credem că este vorba, mai întâi, despre un popor cu particulare vocaţii eroice, subsumate şi mitic şi social[50]şi al căror răsunet în istorie a fost dintre cele mai uimitoare. Putem vorbi despre un protostrat dacic adânc formativ, realmente moral, democratic prin rădăcinile lui şi funcţional organizatoric, întrucât prin rolul jucat de etosul comunitar, se releva locul însemnat al omului, al omului – valoare, care se edifică în mijlocul semenilor şi neamului său, greu încercate nu o dată de sorţi.
„Şi de-o fi să mor“, spune ciobanul din Mioriţa – detensionând învecinarea morţii, minimalizându-i tragedia, dar nu din dispreţ, ci dintr-un reflex sublim de a o îmblânzi, de a se împrieteni cu necruţătorul destin, ca acesta să nu mai pară rupere, ci curgere.

II. CONCEPŢIA POPORULUI ROMÂN DESPRE RAI
           
Tema raiului este foarte largă şi trebuie prin urmare relevată îndeosebi prin pluralitatea perspectivelor: mitologică, poetico-filosofică şi în cele din urmă religioasă. În dicţionarul limbii române de Vasile Breban, termenul rai se defineşte astfel: în concepţiile religioase-loc plin plin de încântare, unde ar ajunge sufletele după moarte, sufletele celor care respectă preceptele religiei.

II.1 IMAGINEA RAIULUI ÎN CULTURA POPULARĂ ROMÂNĂ

În concepţia mitologică a românului, conceptul de rai e ceva mai complicat decât pare la prima intuiţie, fără un suport spiritual arhaic. Dată fiind această situaţie, presupunem că raiul ,în concepţia străveche a protoromânilor, prezintă alt aspect decât acela transfigurat de viziunea biblică, redat mai apoi de Simeon Mehedinţi conform creştinismului ortodox.[51] În mitologia română, raiul se identifică cu Celălalt Tărâm. Între Tărâmul lumii acesteia sau Lumea albă, în care trăiesc oamenii şi între Tărâmul lumii negre sau împărăţia Nefărtatului în care pătimesc morţii răi, se află Celălalt Tărâm, ţaea semidivinităţilor, a făpturilor miraculoase de basm mitic.
Celălalt Tărâm sau Lumea subterană e un pământ mirific, locuit de semidivinităţi demonice. Fascinaţia lui este misterică în imaginaţia poporului, încât întrece orice descriere: „Lumea asta-i cum o vezi/ cealaltă cum o vezi,/ lumea asta nu-i aşa/ cealaltă altceva (...)“.
Legile vieţii şi ale morţii sunt aici diferite de cele din Lumea albă şi de cele din Lumea neagră, de aceea numai pentru scurtă durată, rareori cu preţul vieţii lor. Pe Celălalt Tărâm viaţa se desfăşoară în alţi termeni, în alte condiţii şi în alte sensuri. Spaţiul şi timpul acolo se pierd în necunoaştere. Făpturile celuilalt tărâm n-au conştiinţă de spaţiu şi de timp, decât numai atunci când de mii de ani săvârşesc greşeli care ating rânduiala cosmică.
Cu toate acestea perspectiva liniştită şi tot belşugul, semidivinităţile şi făpturile miraculoase ale Celuilalt Tărâm erau pseudemonice. Ele evadau necontenit în Lumea albă, care le atrage cu mirajul cerului ei şi frumuseţea oamenilor. În Celălalt Tărâm şi aveau reşedinţa zmeii, firii hibrizi ai Nefărtatului, zânele rele, unele făpturi fantastice ca Piticot, regele piticilor.
Oamenii de rând se urcau la cer prin iniţiere, tărie fizică şi morală şi dorinţa de a lua în contact cu făpturile transcendente. Acţionau în virtutea imanentului care urcă, întocmai ca antecesorii lor:dacii. Urcarea la cer a oamenilor de rând nu se făcea prin escaladarea cerurilor pe căile accesibile spiţei divine. Căile oamenilor, consemnate de tradiţiile şi datinile mitologice erau îndeosebi două: una arboricolă şi alta terestro-celestă.
Cei bravi şi drepţi în sens mitic se puteau urca pe trunchiul arborelui cosmic, din ramură în ramură, până la cerul dorit, dar se puteau urca şi pe la marginile pământului pe care se sprijineau poalele cerului. Odată urcaţi pe la poalele cerului se puteau prinde de torţile cerului şi sălta pe Calea Laptelui, de la care urcau apoi lent în spirală până la cerul dorit pe Apa Duminicii. Greu de escaladat era văzduhul, pentru că fiind conceput ca un mediu de tranziţie între pământ şi cer, aici mişunau pe căi aeriene, cunoscute sau necunoscute,toate făpturile mitice benigne şi amligne, zânele şi zânii, solomonarii şi antisolomonarii, unde aveau loc cele mai dese activităţi teomahice. Văzduhul era ţara mitică a nimănui şi totodată a tuturor făpturilor mitice, în stare de alertă şi de atac la orice pretext de  înciudare.[52] Prin văzduh trecea şi o cale mirifică consemnată mai ales în perioada feudală de mitologia creştină poporană. Aceasta urcă oblic în cer, în formă de scară îngustă, cu trepte înalte. Era proptită de pământ şi în vârf sprijinită de nouri până aproape de Poarta Raiului. Nu era alta decât Scara Vămilor Văzduhului. Se numea astfel pentru că, fiecare treaptă alcătuia o vamă, străjuită de doi vameşi, unul alb, un înger, şi altul negru, un diavol. Ambii cântăreau sufletul mortului în balanţa judecăţii faptelor bune sau rele. Unii socotesc văzduhul ca o piedică năzuinţelor omeneşti de a ajunge la cer, – şi prin urmare la Dumnezeu, – când Dumnezeu dinadins a îndepărtat cerul de pământ, ca să scape de unele supărări cari i le pricinuiau oamenii:
 „Pe pământ, umblă omul în fel şi chip, şi mai iute, şi mai încet; sub apă se vâră; pe sub pământ nu se’nspăimântă, da’n văzduh nu poate,că n’are pe ce să se sprijine!“— Aşi, cum nu poate? Da nu-l vezi cum sboară cu toroiplanele[53]? Unul, în Bucureşti,ci – că s-a prins c’o aduce scrisoare de la Dumnezeu: a început ,aşa că îndrepte comedia ceea spre cer, şi s-a dus şi s’a tot dus, până când Dumnezeu i-a zis „ho!“; l-a făcut ghem şi grămadă, şi l-a izbit de pământ! Poftească acuma. Şi mai suie-se!“[54]
Numai îngerilor din cer li-i slobod să străbată văzduhul precum şi sufletelor celor răposaţi, cari totuşi au a se opri în cele douăzeci şi patru de vămi ale văzduhului ţinute de diavoloi cari au rămas spânzuraţi acolo, după izgonirea lor din cer[55]. Văzduhul, după închipuirea poporului român, este golul dintre pământ şi cer, pe unde umblă şi „bat“ vânturile, unde plutesc norii cei ce aduc ploaia sau ninsoarea după vrerea lui Dumnezeu, iar câte odată cu amestecul duhurilor necurate cari uneori au o putere covârşitoare.
Se mai numeşte şi zăzduh, zăzduf[56]; aceste cuvinte însă,de cele mai multe ori se leagă de partea de deasupra a acestui gol ,fiind sinonime cu înaltul cerului, seninul cerului sau cerul; „din văzduh“ înseamnă „de sus“, „ de foarte sus“.
Urcarea şi coborârea din Rai pe pământ, ca şi coborârea de pe pământ în Iad şi urcarea pe pământ din Iad se făcea ritual pe axa Rai – Iad, în spirală. Ritul călătoriei în spirală, între ceruri şi pământ şi pământ şi subpământuri este respectat de cele două ierarhii divine (cereşti şi pământeşti) şi de eroi şi oameni. În coborâre sau ascensiune divinităţile cereşti nu produc perturbări atmosferice, numai cele diavoleşti, care urcând în văzduh, produc vârtejuri în urma lor uneori destul de dăunătoare pentru oameni (uragane sau tornade).Drumul spre Rai e înfăţişat într-un cântec cules de Nicolae Ursu după cum urmează: „ Fire, trandafire/ de ce-ai zăbovit/dă n-ai înflorit/dă ieri dimineaţă/pând’ astă dimineaţă? I-o m-am zăbovit/ la miruri privind/pân’ so despărţit/sufletu dă oase,/ dă  lumea frumoasă/dă mumă, dă tată/dă fraţ şi surori,/ dă câmpu cu flori,/ dă câmpu cu flori,/ dă lumie, dă surori/dă apă umblătoarie./ Toate le-am lăsat,/drumu am luat/Du-te [Ioane] du-te,/ tot pe drum nainte, /sama bine să iai,/dă lături de drum./ Acolo va fi /răchită / Jos la rădăcină/i-o mândră fântână/ şi-o zână bătrână,/cu paharu-n mână/Călători aştiaptă, /Cu apă-i adapă/ şi-atâta-i dă reşie/ îţi dă dor să trăieşti/ Du-te [Ioane], du-te/ tot pă drum nainte/ Sama linie s-ai/ apropie/ dă rai/ Acolo-mi va fi / o scară de ciară/ dă rai/ Acolo va fi/multe mese-ntinse/şi lumini aprinse/ şi un măr dă Sânpitru/ Naltu-i minunat,/ Vârfu-i sus la cieri/poalili-s pre mări/ (...)/ pre poale e-i robit/ Subt iel şie-mi iera? Masă de mătasă/ şi-un scaun d’argint/ Cine-îmi şedea? Maica Precista,/ la masă scria/ pră-i vii la ăi vii/ pră-i morţi la ăi morţi.“. Astfel simbolismul trecerii în catastif de către Maica Marie a celor vii vii printre vii nu are nici o justificare, când se înfăţişează înaintea ei numai sufletele eliberate de trup, adică cei morţi.
Suirea pe scară de ceară la cer pentru a ajunge la Rai la arborele cosmic iniţial bradul (substituit de această dată prin măr, arborele edenic, al cunoaşterii şi înţelepciunii) pentru a descoperi cine intră în rai rai, cei vii pentru credinţă şi cine nu intră în rai, cei morţi pentru necredinţă).
Un aspect axat pe substratul cultural autohton al unei căi mirifice trasate pe pământul românesc în contemporaneitate se datoreşte sculptorului originar de la Hobiţa-Gorjului. Constantin Brâncuşi,în complexul monumental de la Târgul Jiu consacrat eroilor din războiul de întregire al poporului român. [57]El a închipuit o Via sacra care porneşte de la Coloana nesfârşită trece prin mijlocul Bisericii Sf.Apostoli,apoi prin Poarta sărutului şi se opreşte la Masa Tăcerii.
În fond,biserica era inclusă de sculptor ,din capul locului,în complexul monumental,astfel încât Via sacra să reprezinte o cale mirifică în toate aspectele ei simbolice: masa ospăţului funerar,
Aleea scaunelor pentru odihna celor îndoliaţi,poarta sărutului la despărţire înainte de Marea Trecere,biserica ,concepută ca o bazilică-necropolă şi coloana nesfârşită a recunoştinţii naţionale şi a legăturii dintre cer şi pământ, dintre spiritele celor morţi care sălăşluiesc în ceruri şi a celor vii care trudesc pe pământ.
Dar şi Drumurile şi popasurile străvechi ale României,ca şi Coridoarele culturale medievale în Europa Orientală atestă pe lângă negoţul de bunuri materiale şi circulaţia de valori spirituale cu unele vădite aspecte de ordin mitic.[58]
Eroii mitici se puteau urca în ceruri pe drumuri cunoscute numai de ei. Ei călătoreau pe aceste drumuri prin propriile lor mijloace suparanaturale sau ajutaţi de animale miraculoase.
Raiul e o grădină frumoasă, cum nu şi-o poate închipui minte[a] omenească. Dumnezeu a adunat acolo tot ce e mai frumos pe lumea aceasta. Şi aşa e raiul faţă de pământ, cum e palatul lui Vodă, faţă de coliba săracului. Nimeni nu-i ştie capătul şi poate să fie tot aşa de întins ca pământul, dacă nu mai mare. El e aşezat în cerul al 9-lea şi în el sunt curţile şi palatele lui Dumnezeu. Tot raiul e o grădină plină de fel de fel de pomi, care mai de care mai frumoşi şi cu poame mai dulci ca mierea. Prin pomi sunt mii şi milionae de păsări de tot soiul, una mai frumoasă ca alta, cu pene în toate culorile, de-ţi iau ochii şi care au un viers aşa de minunat şi nişte cântece aşa de frumoase de-ţi farmecă minţile. Cântece de acelea n-a fost ureche omenească să le fi auzit şi nici minte să şi le închipuie.Toată grădina e ca un covor de iarbă verde, smălţată de cele mai frumoase şi mai pline de mireasmă flori, în mii de culori, printre care cresc merele de aur căzute din pom. Printre pomi curg pârâiaşe de apă rece ca gheaţa şi limpezi ca lacrima. Malurile sunt împodobite, din loc în loc, cu poiene cu iarbă verde ca smaragdul, printre care lucesc flori în toate culorile pietrelor preţioase. Nu se află zugrav să le poată picta şi poate nici culori să se apropie de ele.
Poamele nu se mai sfârşesc niciodată, iar când luau Adam şi Eva câte unul, creştea altul în locul lui.
În mijlocul raiului este un munte de sticlă, pe al cărui vârf creşte muşchi şi verdeaţă, dar de suit nu se pot sui decât aceia cărora îngerii le aruncă o scară de aur. Pe amândouă părţile acestei scări sunt lumini ca nişte stele.Sufletele celor buni, precum şi îngerii, sfinţii şi arhanghelii se plimbă de colo până colo şi o duc într-o necontenită desfătare şi preamărire a lui Dumnezeu. Ici şi colo sunt mese întinse sub pomi, ori pe iarbă verde şi toată lumea petrece, dar fără să bea şi să mănânce ca la praznicele noastre, până-şi uită oamenii de ei.
Iisus Hristos umblă cu o trăsură cu cai şi toţi copiii când îl văd fug în calea lui, că le dă daruri frumoase şi le vorbeşte blând. O ceată de îngeri îl urmează, cântând şi jucând.În altă parte Maica Domnului cu o mulţime de mame stau de vorbă şi vorbesc despre copiii lor. Iar Dumnezeu stă în palatele lui, sfat cu sfinţii şi, din când în când, se mai uită pe pământ, să mai vadă cum merg lucrurile.[59]
Într-un cântec ceremonial funerar este descrisă deznădejdea sufletului care bâjbâie pe Calea Raiului: „Calea raiului e lungă,/cât o viaţă să n-ajungă./ Calea Raiului e smeadă/tragi la ea ca la obadă,/urci, cobori şi nu sfârşeşti,/cauţi şi nu nimereşti,/când să zici că ai scăpat/ de la cap o ai luat;/ piedici jos şi piedici sus,/când să zici că ai scăpat/de la cap o ai luat;/piedici jos şi piedici sus,/cazi şi te ridici răpus,/nu ştii care-ţi este scrisa, /ce aştepţi şi datu-ţi-sa.“[60]


II.2 CEREMONIALUL ÎNMORMÂNTĂRII LA ROMÂNI

Concepţia despre moarte face parte integrantă din concepţi despre viaţă şi lume a unei comunităţi etnice. Pentru a putea sesiza în ce constă concepţia despre moarte vom proceda astfel: vom analiza obiceuri rânduite cu ocazia morţii; 2) vom desprinde din concepţia despre viaţă şi lume sentimente şi idei care se referă la ea.
Ciobănaşul din balada Mioriţa primeşte moartea – să nu uităm: când va fi să fie! cu fruntea sus, poate chiar cu o anumită mângâiere de a fi lăsat în urma sa amintirea unei vieţi, căreia nu are a-i reproşa nimic şi pe care, dacă s-ar putea, ar mai trăi-o încă o dată, cu negrăită plăcere, cum se vede peste tot în text. Ştiind prea bine că aceasta nu mai este cu putinţă, tot ce-şi mai poate dori este să i se lase iluzia că va dăinui şi dincolo de moarte în mediul adorat al raiului terestru, lăsând vorbă să fie îngropat „pe aproape“, în ambianţa acestui eden, în care şi-a petrecut veacul şi în privinţa căruia nu arată nici o nădejde, că îl va regăsi dincolo de săvârşirea vieţii. Ducând mai departe gândul ciobanului, Vasile Pârvan va apăsa că „nici chiar nemurirea noastră nu e dincolo, ci aici, în bunul nume şi în pomenirea ce rămâne la oameni după noi“. Că eroul din baladă ţine la un aşa „nume bun“ în pomenirea de apoi, nu încape îndoială: „... oile s-or strânge,/pe mine m-or plânge/cu lacrimi de sânge!“(Mioriţa).Suprema chemare a românului aşa cum reiese şi din baladă este natura lui creatoare, aceea care îl determină să se opună morţii, uitării, pentru a nu i se pierde urma, pentru a a-şi păstra seminţia şi permanenţele spirituale. („Să las urmă pe pământ,/Să nu m-astupe-un mormânt...“).Această calitate a poporului român se numeşte înţelepciune duioasă sau sofianică după definiţia filosofului Lucian Blaga. „Spaima de nefiinţă“ nu-l caracterizează pe român – încheie cartea sa „Dimensiunea românească a existenţei“, Mircea Vulcănescu: „Ceea ce îl preocupă este numai împlinirea unei anumite ordini, a unui anumit ritual, care să-i asigure mai departe legătura cu cele de aici odată ce va fi trecut vămile.“ Scrisă între anii 1940 – 1944, pe fondul celei mai aprige manifestări a răului în istorie- al Doilea Război Mondial – lucrarea Dimensiunea românească a existenţei se termină cu o convingere, care face cât o demonstraţie: „Plângerea, chiar, nu este ruperea sfâşietoare a fiinţei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare în liniştea a toate, aşezare, împăcare. Desluşim, prin firul acestor lucruri, sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre „nemurirea geţilor“.[61] La român moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat, ci de iubit. Este o inversare ontologică fără precedent la alte popoare.[62]
Mai reţinem şi amănuntul, extrem de important pentru înţelegerea sensului metaforelor iniţiale din Mioriţa „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai“/.Totdeuna în folclor, înstrăinarea, înţeleasă ca moarte, ostăşie ori măritiş, este însoţită de peisaje dezolante. Cu toate acestea, artistul popular a apelat la un context „inadecvat“, adică a preferat imaginea primăverii (după modelul „Vine,vine luna mai/ Se preface totu-n rai“), pentu a accentua tocmai ideea dramei. Plaiul a fost considerat un drum spre rai, mediu între cer şi pământ, spaţiu hierogamic prin excelenţă. Caracterul sacru al plaiului este relevat indirect şi de titulatura mitropoliţilor români denumiţi („ex achi ai plaiurilor“). În plaiuri a pulsat aşa cum reiese şi din balada Mioriţa o viaţă agro-pastorală, s-a înjghebat o reţea de cătune în care s-au menţinut limba, datinile, sistemul de mituri, fapt care a făcut să fie sacru, acest „mădular al pământului românesc“.[63]
Moartea este evenimentul spiritual fără replică ontologică, cum spune Mircea Eliade „primul mister“, care tulbură conştiinţa umană devine, mutatis mutandis, dintr-un eveniment nefericit unul sacru. Naşterea – Nunta – Înmormântarea se află într-o unitate structurală bine definită prin corelaţii de rituri şi practici magice consacrate. „Toate aceste ritualuri şi simbolisme ale trecerii exprimă o concepţie specifică despre existenţa umană“ crede Mircea Eliade în Sacrul şi profanul. Aşa după cum, imediat după naştere, doar riturile îndeplinite îi conferă nou-născutului statutul de „viu“ propriu-zis, tot aşa, imediat după moarte doar riturile îndătinate, îndeplinite cu stricteţe îi conferă mortului statutul de „mort“ propriu-zis, care va fi integrat comunităţii strămoşilor de neam. Înmormântarea încheie un plan uman, o existenţă fizică, dar ea continuă în plan magico-ritual, ca existenţă spiriuală. Ca şi naşterea şi nunta, moartea este şi ea o taină, suprema taină, şi nu îi este îngăduit omului s-o cunoască. El trebuie doar să asiste pe „dalbul pribeag“ la integrarea în neamul celor morţi, al strămoşilor familiei sale. Din multitudinea de practici magice rituale, care se efectuează pentru a pregăti drumul „dalbului pribeag“ şi a-i uşura trecerea spre „lumea neagră“, vom cita, pentru valoarea lor iniţiatică deosebită, în ideea de continuitate, câteva jocuri de priveghi, care se practică în cele trei zile, cât stă mortul în casă. Valoarea lor iniţiatică este demonstrată de faptul că sunt practicate, în principal, de tineri, bătrânii jucând doar rolul strămoşilor-moşi (de obicei pereche, moş-babă). „Moartea este considerată suprema iniţiere, începutul unei noi existenţe spirituale.“ (Mircea Eliade, Sacrul şi profanul). În această accepţie şi înmormântarea este nu numai rit de trecere, dar şi practică rituală de întemeiere, prin experienţa transmisă urmaşilor, pe plan spiritual, prin moşi. Într-unul din cele mai frecevnte jocuri de priveghi, baba şi moşneagul, cei doi protagonişti îi întruchipează pe strămoşi, ascendenţii sanguini ai mortului. Se simulau prin aceste jocuri de priveghi şi etapele principale ale existenţei umane: naşterea şi nunta (ca în jocurile de priveghi din Vrancea). Unul din jocurile de priveghi foarte vechi, răspândit pe întreg teritoriul Moldovei era Calul (cai , căluţu) cu varianta sa Cămila (Cănila). Doi băieţi mascaţi purtau pe două lemne pe un al treilea , tot mascat, cu o măciucă în mână.Cel din faţă avea o oală în cap. Intrau în odaia unde era mortul şi improvizau o „vânzare“ a calului, pe care se cerea, de obicei un leu şi un ort; ort desemna o monedă de valoare mică, reprezentând a patra parte dintr-un leu. Lovirea şi spargerea oalei de lut în mijlocul căreia omul e din ţărână şi se întoarce în ţărână (principiul similitudinii, obişnuit în magie). De aceea, când scotea mortul din casă, se obişnuia să se spargă în urmă o oală de lut nouă, pentru a nu mai muri curând cineva în acea gospodărie. Fiecare obicei tradiţional se fundamentează şi se dezvoltă pe o credinţă sau un grup de credinţe“. Trecerea pragului casei, ca ultim rit de separaţie, impunea rituri de purificare şi de protecţie a celor rămaşi în viaţă, notate la sfârşitul secolului trecut de Simeon Florea Marian în lucrarea Înmormântarea la români (1892). Apare în acest rit şi bradul ca pom al vieţii, în ideea de continuitate şi de renaştere. El poate fi înlocuit şi cu o creangă de prun, cum se obişnuieşte la Dulceşti, Neamţ: „O creangă di prun, la noi aşa sî faci, îi faci o scarî di pîini, îi puni o canî cu apî, îl împodobeşti cu feluri di feluriţi, un prosub îi pui acolo, meri, peri, hulubi di pîini, colăcei şî puni.“ În descrierea acestei secvenţe rituale apar mai multe elemente care compun ofranda sacră: pâinea (grâul), roadele pomilor (fructele), apa, ca element purificator pentru „marea trecere“. Darea colacilor peste prag, obicei înregistrat în Neamţ, Moldoveni, 1989 simboliza trecerea ofrandei sacre( pâinea – grâul – care în concepţia populară este chipul omului) peste pragul acestei lumi; Lumânarea reprezintă făclia care îi luminează mortului trecerea pe lumea cealaltă în „neagra lume“, iar cămaşa şi prosopul simbolizează ideea de punte între cele două lumi, peste care se trece. [64]
Toate aceste secvenţe rituale şi practici magice dintr-un ceremonial complet şi complicat, cum este ceremonialul înmormântării, au menirea de a-l aşeza pe cel dispărut din lumea „albă“ la locul lui în lumea strămoşilor neamului. Ei strămoşii din lumea de dincolo, apar la praguri de timp, la marile sărbători de an, de anotimp şi li se pregătesc pomeni şi ofrande speciale pentru a-i îmbuna. Se crede că cei din lumea de dincolo, în care ajung şi de unde se întorc doar eroii din basme, veghează asupra celor rămaşi, care îi aşteaptă de Moşi „cu pahare pline/ şi cu vorbe bune“ de pomenire. Lanţul existenţial continuă într-o perpetuă primenire şi se reînnoadă din neam în neam.[65]


II.3 REFLECTAREA RAIULUI ÎN OPERA FILOSOFULUI SIMEON MEHEDINŢI

Filosoful culturii Simion Mehedinţi constată în creştinismul tradiţional românesc, în pofida tuturor vitregiilor istoriei, o vădită aplecare spre optimism: încrederea în biruinţa finală a binelui asupra răului“, care este şi o constantă în folclorul nostru („oglinda cea mai credincioasă a sufletului etnic“). De unde acest optimism transcendent?
Pentru ca poporul român să ajungă la o concepţie atât de luminoasă despre lume, a trebuit, pe lângă mediul fizic favorabil, referindu-ne aici la ţinutul Carpaţilor şi un factor sufletesc tot atât de prielnic: seninătatea dacilor, care a dat Evangheliei şi tradiţiilor creştine o interpretare atât de umană.[66] De obicei, cum e ţara, aşa sunt [şi] casa, masa, familia şi de la o vreme chiar sufletul omului. Un vestit cărturar din secolul trecut a spus o vorbă cu tâlc: „Pământul este casa de educaţie a genului omenesc.“ Aceasta e concluzia întregii antropogeografii, fie că în unele regiuni biruieşte mediul pe om, fie că în altele reacţiunea omului este precumpănitoare. Iar un alt cărturar, privind marele lanţ de pustiuri din Mongolia până în Arabia şi Maroc, a numit ţinutul acesta, bântuit mai ales de seceta alizeelor, „zona monoteismului“. Formula poate fi criticată, dar în totalitatea ei cuprinde un adevăr uşor de constatat: aici e ţinutul celor mai mari contraste climatice; peste zi zăpuşeală, iar peste noapte îngheaţă apa; uraganele de praf culcă la pământ nu numai pe om, dar şi cămilele; seceta le zvântă; foamea e veşnică. În deşertul arabic şi sinaitic, omul se mulţumeşte şi cu lăcuste prăjite pe cărbuni, ceea ce este tot una cu „răbdări prăjite“. Aşadar, sărăcia prea mare, ca şi prisosul, poate duce biata făptură omenească până la descurajare şi strivire.
            Câtă deosebire în ţinutul Carpaţilor! Pământul dacic are o simetrie şi o armonie aparte pe faţa planetei. Aşa cum spune şi filosoful Constantin Noica „Carpaţii nu încheie un orizont şi nu despart: au unit şi unesc. Nici orizontul în genere nu e încheiat (aşa încât noi spunem mai degrabă zare decât orizont) şi nici lumea din jurul tău nu e încheiată, împrjmuită şi împietrită în locul ei.[67]
            Începând cu scoarţa (cununa munţilor cu plaiurile, a dealurilor cu colinele, şi a câmpiilor cu luncile) şi sfârşind cu clima, râurile, lacurile, bălţile Dunării şi limanurile mării, cu vegetaţia, rasele animale şi omul, nicăieri, nici urmă de contraste violente. Toate sunt pe măsura puterilor omeneşti, aşa că localnicii şi-au putut rândui viaţa după voia lor.[68] În ţările sterpe unde s-a ivit Vechiul Testament (patruzeci de ani de rătăcire în pustie au fost simbolic, patruzeci de secole şi chiar mai mult pentru omenire); în deşertul arabic şi saharian, bântuite de grozave furtuni şi praf, fără o picătură de ploaie în timp de ani de zile, şi chiar împrejurul Mediteranei, zguduită pe alocuri de vulcani groaznici şi de cutremure foarte dese, rătăcirea imaginaţiei era foarte uşoară. Nu mai vorbim de neguroasa Scoţie, unde omul a trăit secole de-a rândul cu spaimă de satana.
            În Carpaţi însă, o zdruncinare a sufletului n-are de unde veni. Omul nu este ademenit aici nici spre o viaţă de nepăsare şi de îmbuibare animalică, dar nu-l ameninţă nici foametea. Munca pe care o cere pământul şi felul climei sunt adeseori destul de grele, dar nu duc niciodată până la sila de încordare a celui care se zbate în zadar. De aceea, românul a ajuns de timpuriu la convingerea că, oricare ar fi greutăţile traiului, la urma urmei stă în mâna omului să-şi croiască destinul, adică „să-şi aştearnă, după cum va vrea să-i fie somnul“. Ştie bine că drumul spre fericire (să-i zicem şi rai) e mai lung şi mai greu, iar „de iad te desparte numai un gard şi încă şi acela spart“. Le ştie [pe] toate acestea românul, şi totuşi postulatul cel mai tainic al fiinţei sale sufleteşti e acesta: binele va ieşi biruitor asupra răului, aşa că chiar ameninţarea cu iadul i se pare de prisos.[69]
Astfel că după chibzuinţa celor din Carpaţi, lucrul se va petrece aşa: sufletele oamenilor se vor întoarce tot mai mult către Dumnezeu, pocăindu-se. Maica Domnului va scoate rând pe rând din smoală şi din flăcările iadului pe toţi nenorociţii ce s-au chinuit acolo; munca va fi cam grea, dar e cu putinţă: ei se vor apuca cu mâna de firele fuioarelor date de pomană pentru dânşii, şi astfel vor ieşi la liman. Tot iadul va rămâne gol, ca o şandrama fără chiriaşi. Iar „atunci şi diavolii, nemaiavând de lucru, se vor face buni, şi-i va primi Dumnezeu şi pe ei în rai, dimpreună cu ai Săi. Dar mai întâi vor trebui să-şi ispăşească păcatele printr-un canon.“[70]
            Pentru un român, Maica Domnului este bunătatea întruchipată; primeşte toate plângerile oamenilor şi le duce Fiului Său, mijlocind pentru dânşii.Nimic nu poate arăta mai lămurit cu ce firească încredere se apropie poporul de Maica Precista,decât această rugăciune a unei fete din Maramureş: „Sfânta de tine/Eu mă rog Ţie/ Cu inimă curată/Cu inimă dreaptă,/ Cu minte-nţeleaptă/ Cu faţa la pământ plecată/ Către Maica Sfântă Preacurată,/ Cum se roagă lumea toată.../ Din lume/ De peste lume,/ Din toate patru cornurile de lume,/ La Mămuca lui Dumnezeu anume,/ Că eu n-am altă ajutătoare,/Nici altă folositoare, /Fără pe tine, Doamna Cerului/ Şi a pământului, Cea mare:/ Ajutătoarea scârbiţilor,/ Bucuria necăjiţilor.../ N-am faptă de curăţie, /Ca să-ţi plac ţie,/ O, Mămuca lui Dumnezeu,/Roagă pe Fiuleţul tău/ Să-mi trimită darul mie/ Să te laud în vecie/ Amintirea Lui să fie/ Aur, argint şi tămâie.“/[71]
Această concepţie optimistă se reflectă şi în poveştile românului. În eroii poveştilor, românul arată cum ar fi voit el să fie lumea: să biruie totdeauna Făt-Frumos, iar zmeii, căpcăunii, zgipţuroaiecele să fie totdeauna biruite; să scape Ileana Cosânzeana din toate primejdiile şi binele să iasă la iveală chiar de acolo de unde te aştepţi mai puţin: feciorul cel mai mic al împăratului să fie mai năzdrăvan şi mai voinic decât toţi fraţii lui, să facă isprăvi mari, fiind bun şi milos faţă de un ciocârlan şchiop, ba şi o furnică ori de un ţânţar, şi să afle mântuire chiar când ajunge părăsit de toţi şi de toate şi nimerind tocmai la Sfânta Vineri, într-o mănăstire undeva, la marginea pământului... Fiindcă, după mintea şi inima românului, lumea aceasta nu poate fi un fel de iarmaroc al nebunilor, ci are rânduiala ei, de la care nu se poate abate, deoarece Însuşi Dumnezeu umblă câteodată cu Sfântul Petre, să mai vadă ce fac oamenii; să-i ajute şi să le îndrepte cărările.[72]
2. Alături de armonia unică a pământului dacic şi selecţiunea milenară a rasei autohtone, a mai ajutat şi înclinarea etică şi estetică a neamului cunoscut „de când lumea“ pentru pietatea sa (Strabon).Creştinismul românesc e ceva organic, cu rădăcini adânci până în doctrina lui Zamolxe. Herodot susţinea astfel că geţii „se cred nemuritori, că nu mor şi că aceia care dispar din lumea noastră se duc la zeul Zalmoxis.“ De altfel, o altă trăsătură la care se referă Simion Mehedinţi în expunerea sa este acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală“, pe care o vede izvorâtă mai întîi tot din predispoziţia „dacilor nemuritori“ spre ascetism şi sacrificiu (erau, zice Pomponiu Mela, ad mortem paratissimi, „mereu gata de moarte“).
Pe când, bunăoară unii creştini apucaseră calea Thebaidei, poporul român şi-a făcut altă socoteală: primeşte în el suferinţa ca mijloc de purificare. Eminescu e invocat din nou (Rugăciunea unui dac), iar de data aceasta vine în discuţie şi Mioriţa: „Seninătatea păstorului în faţa morţii este un răsunet depărtat al concepţiei dacilor despre viaţa de dincolo de mormînt. În variantele Mioriţei se schimbă unele amănunte, dar seninătatea în faţa morţii şi acceptarea liniştită a suferinţei sînt ca un fel de axă invariabilă“. Sînt evocate şi străvechile obiceiuri ce fac loc veseliei la înmormîntări (cu exemple tulburătoare din Clopotiva, Hunedoara, unde priveghiul e prilej de mare bucurie „că omul a scăpat de viaţa de pe pămînt“).[73]
Românul e încredinţat că, la urma urmei, răul va putea fi smuls din rădăcină; suferinţa va înceta pentru toţi şi însuşi iadul va fi desfiinţat, iar dracii vor ajunge din nou lângă îngerii cerului, aşa cum au fost odinioară, înainte de neroada răscoală a pizmăreţului Lucifer... Am putea spune că acest creştinism arhaic, tolerant şi optimist, are ceva din liniştea şi perenitatea pădurilor de brazi, care nu- şi leapădă frunza, ci rămân totdeauna verzi.[74]



III. „CÂNTECUL DE VEGHEAL ROMÂNISMULUI

Folclorul, în esenţa lui, ne înfăţişează un astfel de tip etnic „pur şi uniform, în sensul că el ne vorbeşte despre modul propriu de a fiinţa al românului[75]. Nicolae Bălcescu preciza că .„Oamenii întâi cântă, pe urmă scriu. Înainte, aşadar, de apariţia scrisului în limba română şi a literaturii scrise, pe întreg teritoriul ţării noastre a circulat o bogată literatură orală, alcătuită din creaţii lirice (exprimarea directă a sentimentelor omeneşti), creaţii epice (exprimarea indirectă prin intermediul acţiunii personajelor) sau creaţii în care liricul şi epicul se îmbină armonios, ca în Mioriţa.

III.1. DOINA,CÂNTEC ROMÂNESC

Românul, în decursul viforoasei sale istorii, şi-a cântat dorul în doină. Doina devine vehicolul dorului. „Doina zic, doina suspin,/Tot cu doina mă mai ţin; Doina cânt/doina şoptesc,/Tot cu doina vieţuiesc. (Poezie populară). Interesant şi semnificativ este faptul că Vasile Posteucă (doar un poet putea face asta), având un băiat şi o fată, i-a numit Doru şi respectiv, Doina, semnalând parcă încă o dată că, dorul şi doina îi găsim mereu împreună.
Se pare că doina, ca şi dorul o moştenim de la daci, fiind concepte vechi indo-europene ; singura corespondenţă în cazul doinei o găsim la cea mai veche limbă indo-europeană, lituaniana, în termenul daina care se traduce cântec.
Muzicologul George Breazu în monumentala sa lucrare Patrium Carmen, ocupându-se serios de informaţiile transmise de poetul german Martin Opitz în Zlatna sau Cumpăna Dorului scria: „Ceea ce însă trebuie, îndeosebi să ne oprească acum luarea aminte este tocmai caracterizarea pe care el o dă cântecului românesc. „Ein artliches Lied– astfel se pronunţă în această privinţă Opitz. Redând în româneşte poemul Zlatna, George Coşbuc traduce prin cuvântul „doină, caracterizarea lui Opitz. Dar ein artliches Lied este ad literam ceva mai mult: cântec în felul lui, original, autentic, de baştină, după firea băştinaşilor. „Negreşit – observă George Breazu – şi doina este un astfel de cântec. Aşadar, Martin Opitz formulase şi el clar şi concis natura deosebită a cântecului românesc. „Din leagănul său până/ La moarte el petrece la câmp. Acolo-şi mână/ El vitele iubite şi boi şi vaci şi miei./Păstorul ars de soare, sub umbra unui tei/ Stă răzimat în bâtă şi taie’n scoarţa dură/ Un semn de a sa iubire, apoi punând la gură/ Duiosul fluier cântă o doină de amor/Cântându-şi Galathea/Dincolo pe rozor.[76]
Cântecul, ca artă care tălmăceşte cel mai bine adâncurile inconştientului să numim şi ceea ce ne-am învoit mai înainte să numim „orizont spaţial al inconştientului. În ordinea de idei ce ne-o impunem, doinei îi revine, desigur, o semnificaţie care n-a fost încă, niciodată, subliniată în toată importanţa ei. În adevăr, doina, cu rezonanţele ei, ni se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvârşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice sau al unui orizont spaţial. Fără îndoială că şi în doină găsim un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti; se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal, sau duioşioa unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit.[77] Melodia doinei pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre. Ce discreţie aşa cum remarca filosoful culturii Lucian Blaga în modulaţiile melancolice ale muzicii din Asia Minoră care în unele privinţe aduce de altfel cu muzica noastră. Concepţia românului despre doină, despre cântec şi joc în general, este în acelaşi timp concepţia lui despre lume, despre statornicie, despre spaţiul carpato-dunărean, despre veşnicie, despre Creaţie şi Destin.

III.2 DOINA, OGLINDĂ A SUFLETULUI ROMÂNESC

Pe român Doina îl însoţeşte de la naştere şi până la moarte, îl urmează la rău şi la bine; Doina îl îmbolnăveşte şi tot ea îl învie, îi dă puteri înzecite. El e totuna cu ea, aşa îşi zice, ea este limba şi conştiinţa lui care-l fac să se exprime „descurajant“ de simplu, de limpede şi esenţial; ea îl veghează îi este hrană şi iubită (Doina zic, doina mă cheamă,/Doina sunt de bună samă./ Cu doina mă culc în pat, /Doina face de mâncat“.) Atât de mult doina îi este timp şi spaţiu sufletesc încât îi devine condiţie de existenţă reală: „Doină, doină greu îmi cazi/Din pădurea cea de brazi/Şi cu jale îmi răsuni/ Din hugeacul de aluni/Şi m-adormi, m-adormi cu drag/Prin frunzişul cel de fag/Cine sună-n cetine,/Doiniţă prietene/Tragănă-se,tragănă,/Frunza-n codru leagănă.”/[78].
Ea cuprinde înţelepciunea duioasă a acestui neam; este geneza lucrurilor, a lumii, a vieţii acestui popor, ea este însăşi naşterea Logosului dătătoare de miracol orfic: („Doina din ce s-o făcut? Dintr-o gură de mic prunc;/L-o lăsat maica dormind, /L-o aflat doină zicând“). „Gura de mic prunc“ este ca şi gura „gura de rai“, sălaşul vieţii, al purităţii dintâi, „scâncetul“ creşterii, al tinereţii neîntrerupte a neamului. Doina este hrana spirituală a poporului rmân, având puterea de a da viaţă veşnică, de a-l face pe cel hăruit, asupra căruia ea îşi pune pecetea, să crească într-o noapte (mitică),cât în zece ani, să stăpânească, ca prin miracol, tainele lumii (ale Cântării). Homo Carpaticus prin doină este prezent în realitate cu fiecare act al său ; ea se află pretutindeni, în tot ce el gândeşte şi face şi fără ea n-ar putea trăi, n-ar putea munci. Ea ţine locul iubirii, este întruchiparea Erosului („Ş-apoi cu doina, cu doiniţa/M-am suit în poieniţă/ Şi-întâlnii o copiliţă/ Cu păru lăsat pe ţâţă/ Cam pe ţâţă, cam pe spate/ De m-a scos din sănătate.../ Şi-mi începu a cânta/ Tot doiniţa, săraca“).
Doina face lumea frumoasă, ea potoleşte jalea şi: „Omul uită şi trăieşte“[79]. Sensul vieţii şi al morţii trece neîntinat de istorie la acest neam şi pentru că este păstrat şi cântat ca într-un imn orfic în doină.

IV.CONCLUZII

Filosoful român Constantin Noica afirma: „Nu ştiu dacă şi în alte părţi psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vă vorbesc, este de acest tip.“
Lucian Blaga nota de altfel undeva că „totdeauna a fost întovărăşit de două umbre: umbra soarelui şi umbra dorului“ am putea adăuga noi şi melosul doinei. Prin dor, românul înţelege nemurirea lui.
Dorul ăsta care trăieşte în noi este setea de eternitate, „apa ne-ncepută“ a folclorului moştenită de păstorul valah de la strămoşi, apă ne-ncepută cu care şi-a răcorit sufletul prin veacuri „pe-un picior de plai.“ Concepţia neamului românesc despre lume este un document de o nepreţuită valoare etno-pedagogică. Pot să se sperie alţii de moarte şi de iad; noi cei legaţi de pământul dacic şi de străvechile datini, care fac să însoţim cu veselie priveghiul morţilor (ba în unele ţinuturi de la munte, să trimitem şi scrisori până la cei din cer... unde ne aşteaptă Lumina  ce veşnică), noi suntem deplin asiguraţi. De n-ar fi poporul acesta pe faţa pământului nici o ispravă afară de cea mai frumoasă baladă, cea mai duioasă doină şi tot s-ar cuveni să fie respectat şi îngrijit de toate Naţiunile Unite, ca o raritate a tuturor rarităţilor omenirii.[80]
Şi încercând să se exprime în cântec românul  ar alege doina. Pentru că în folclorul său, poporul şi-a cântat cântecul său cel mai adevărat, melodia sa cea mai adevărată. E şi o vorbă populară: „Cântă-mi, dragă, cântecul, că mi-e drag ca sufletul...“[81] expresie vie a poporului românesc, doina pentru cine o înţelege, este chiar dorul patriei noastre după gloria sa trecută, şi totodată autentic reflex al lungii noastre vieţi pastorale, începând încă din vremea străbunilor daci. Trebuie aşadar să ne întoarcem cât mai grabnic spre rosturile poporului nostru fiindcă menirea cea mai înaltă a unui popor e să fie El însuşi, adică să-şi trăiască din plin viaţa sa şi să reprezinte, dacă poate, un chip original de a vedea lumea. Altfel, (...) a vegeta în umbra altora, a gândi gânduri străine, a trăi din simţiri străine şi a vorbi cu fală limba străinilor, la ce bun să mai ţii umbră pământului?![82]













[1] Mircea Eliade, Profetism românesc România în eternitate, Editura Roza Vânturilor Bucureşti 1990, p.151
[2] Bogdan Munteau, Sufletul românesc în posibilul istoriei, Permanenţe Nr.12/2003
[3] Mircea Eliade, A nu mai fi român Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.
[4] Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p.220
[5] Mircea Eliade, Profetism românesc România în eternitate, Editura Roza Vânturilor Bucureşti 1990, p.152
[6] Bogdan Munteau, Sufletul românesc în posibilul istoriei, Permanenţe Nr.12/2003
[7] Mircea Eliade, A nu mai fi român, Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.217
[11]Ibidem, p.9
[12] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, p.205
[13] Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.172
[14] Ibidem, p.106
[15] Ibidem, p.207
[16] Ibidem, p.207;
[17] Ibidem, p.207
[18] Ibidem, p.208
[19] Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.57
[20] Ibidem, p.218
[21]Gheorghe Bogdan, La curţile dorului, Revista Atheneum, An 2001, 21 aprilie
[22] Simion Mehedinţi,Creştinismul românesc, Editura Fundaţia Anastasia, 1995,p.72
[23] Marcel Olinescu-Mitologie populară, Editura Saeculum vizual, Bucureşti,2004, p.221
[24] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1987
[25] Marcel Olinescu-Mitologie populară, Editura Saeculum vizual, Bucureşti,2004, p.221
[26] Dumitru Stăniloae, Ce e dorul, Revista Orthograffiti,nr.4, febr. 2009, p.7
[27] Ibidem
[28] Adrian Fochi, Cântecul epic tradiţional al românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.195
[29]  George Popa, Prezentul etern eminescian, p.160
[30] Dumitru Stăniloae – Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.I ,Editura Cristal, Bucureşti,1995, p.135
[31]Dumitru Stăniloae, Ce e dorul, Revista Orthograffiti, nr.4, febr. 2009, p.7
[32] Marcel Olinescu-Mitologie populară, Editura Saeculum vizual, Bucureşti, 2004, p.222
[33] Eugen Todoran, Lucian Blaga Mitul poetic, Editura Facla, Timişoara, 1981, p.254
[34] Ibidem, p.211
[35] Tudor Ghideanu, Filosofia lui Eminescu, Editura Cronica, Iaşi, 2004, p.142
[36]Rosa del Conte-Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia,Cluj, 2003, p.226;
[37] Ibidem , p.232
[38] Ibidem
[39] George Popa – Prezentul etern eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1989, p.158
[40] Ibidem, p.159
[41] Eugen, Todoran, Lucian Blaga, Mitul poetic, Editura Facla, Timişoara, 1981, p.315
[42] Ibidem
[43] Rosa del Conte – Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia,Cluj, 2003, p.115
[44] D.N.Zaharia, Arta sofianică, Editura Cronica, Iaşi,1990, p.21
[45]Eugen Agrigoroaiei, Ţara neuitatelor constelaţii, Editura Junimea, Iaşi 1981, p.187
[46] Ibidem
[47] Ibidem
[48] Ibidem, p.188
[49]Ibidem
[50]Ibidem, p.193
[51]Ibidem, p.363
[52] Ibidem,p.572
[53] Porecla aeroplanului dată din pricina greutăţii ,dar şi în batjocură, p.1
[54] Ion Creangă, II, p.282: „Ne bate Dumnezeu, că prea ne luăm la măsură cu el,că nu ne-ajunge că vorbim pe sârmă,că bate telegrame pe sârmă,acu, mai umblă şi ca paserile lui Dumnezeu. De ,eu unul ,nu zic ba [=că-i rău], dar iar mă ntorc şi zic: prea  mare ni-i râsul şi batjocura de Cel-de-sus!“
[55] Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult, p.66: „ Dracii cari au rămas în văzduh s-au apucat de au făcut vămile văzduhului,unde opresc sufletele oamenilor cari merg la cer;îi opresc la vamă. La vamă,sufletele morţilor dau fapte bune ; dacă nu prea au fapte bune,dau hainele cari li se dau de pomană până la patruzeci de zile ,şi dacă nu se plătesc de vamă nici cu atâta, mai dau şi paraua de la deget ,care li se pune când mor. Şi dacă nici cu astea nu se pot plăti de draci pentru păcatele lor multe, apoi dracii opresc sufletele şi le trimit la iad.“
[56] C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, C.Lung, p.80
[57] Romulus Vulcănescu – Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România 1985,p.574
[58] Ibidem,p.575
[59] Marcel Olinescu – Mitologie populară, Editura Saeculum vizual, Bucureşti, 2004, p. 221 – 222;
[60] Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p.574
[61] Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, vol 3, p.197
[62] Dan Puric – Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în mileniul  trei,www.agnos.ro/blog/2008/03/03/sensul-vieţii-al-morţii-şi-al-suferinţei-în-mileniul-III
[63] Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p.454
[64] Lucia Berdan, Feţele destinului, Editura Universităţii Al. I.Cuza, Iaşi 1999, p.174
[65] Ibidem
[66] Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, 1995, p.156
[67] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1987, p.60
[68]Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, 1995 , p.127
[69] Ibidem, p.129
[70] Simion Mehediţi, Creştinismul românesc,Editura Anastasia, p.133
[71] Ibidem, p.108
[72] Ibidem, p.91
[73] Răzvan Codrescu Simion Mehedinţi şi Creştinismul românesc, Ediţia a IVa, Editura Terra,Focşani, 2006
[74] Ibidem, p.133
[75] Ibidem, p.55
[76] Martin Opitz, Zlatna sau despre Cumpăna Dorului, Editura Eminescu 1999, p.198
[77] Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, p.17
[78] Mihai Eminescu, Literatură populară, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p.209
[79] Grid Modorcea – Miturile româneşti şi arta filmului,Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p.49
[80] Simion Mehedinţi, Civilizaţie şi cultură, Editura Trei, 1999, p.308
[81] Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Editura Fundaţia Anastasia, 1995, p.129
[82] Ibidem, p.196