vineri, 16 martie 2012

Iubitorii prin cultură vie

Ion CORNEA

NOI, IUBITORII, ne-am constituit din comuniunea de daruri şi viziunea cercului de prieteni, găzduită cu infinită deschidere culturală de PNŢCD, filiala Vâlcea, şi dorim transfigurarea afinităţilor noastre umane în lumina iubirii hristice.
NOI considerăm că suntem ceea ce mărturisim, privim, credem şi acţionăm (Platon) de aceea scopul nostru este să ne întemeiem prin iubire şi cultură vie, ca oameni sublimi într-o lume profundă.
NOI credem că omul este o creaţie divină, aşa cum învaţă Isus, dar şi savanţii, după ultimele lor cercetări.
NOI ne întemeiem scara de valori, în primul rând, pe componentele sufleteşti şi spirituale, care îndestulează înmulţindu-se, şi în al doilea rând pe bunurile materiale care se epuizează împărţindu-se. În acest fel iubirea amplifică IUBIREA şi anihilează ura şi violenţa. Şi asta pentru ca iubirea naşte din preaplinul fiinţei adoratoare de sine şi de Dumnezeu, pe când ura, din pustiul sufletesc şi spiritual al neîmplinirii. Un om rău este o victimă a propriei sale nefericiri. De aceea considerăm că nu este moral să răspundem cu violenţă unui om căzut la pământ. Pedeapsa cea mai eficace pe care i-o putem dărui este să-l facem să ne iubească. Iubind va deveni fericit şi ne va întoarce cu dobândă şi recunoştinţă IUBIRE. Iată misterul hristic al palmei pe celălalt obraz.
NOI cultivăm împlinirea darurilor noastre divine şi împărţirea lor celor ce flămânzesc: „Dar din dar se face rai”. De aceea vom admira şi vom pune în valoare calităţile oamenilor, fiind conştienţi că toţi sunt unici, perfecţi, de neînlocuit şi că doar programele lor sunt amendabile şi perfectibile.
NOI ne considerăm IUBITORI pentru că suntem fascinaţi de iubire, coroana armoniei supreme. Toate legile lumii sunt automat respectate, iubind, aşa cum spunea Sfântul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Cel ce iubeşte trăieşte înmiit viaţa celor pe care îi iubeşte, iar cel ce urăşte se pierde şi pe sine în neant. Acesta este motivul pentru care visăm să ne mântuim (soteria) într-o CUMINETATE (eclezia) de personalităţi concentrate pe emanciparea vocaţiilor native prin iubire şi CUMINECARE. Cuminetatea este un microunivers constituit din membri aflaţi în relaţii de comunicare vie (directă), ce conduce prin comuniune la iubire şi cuminecare, forma cea mai profundă de relaţionare a două sau mai multe persoane ce se transformă într-o singura fiinţă lumină – IUBITORII.


miercuri, 14 martie 2012

Familia modernă, protector sau inamic al vieţii?

victorostropel.blogspot.com
Aşa-numita evoluţie (sau, mai bine zis, involuţie) profundă şi rapidă a societăţii din ultimele decenii a afectat familia contemporană mai mult chiar decât pe alte instituţii. Pornind de la mediatizata lege privind combaterea violenţei în familie, observăm că există un procent semnificativ de cămine străine de reala semnificaţie a vieţii conjugale şi familiale. Dar mai insistent mă roade următoarea întrebare: oare când vom putea dezbate şi o lege care să îi apere şi pe cei încă nenăscuţi, pe pruncii din pântece de violenţa şi agresiunea părinţilor?
Trăim într-o perioadă fatală, în care viaţa nu mai este concepută ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se ferească. Lipsa unui loc de muncă, a unei locuinţe, a medicamentelor şi a hranei, pe deoparte, sau căutarea bunăstării excesive şi mentalitatea consumistă, pe de altă parte, le iau tinerilor soţi curajul şi generozitatea de a dărui noi vieţi. Printre cauzele principale ale acestui fenomen se pot enumera: răspândirea divorţului, simpla şi uneori chiar formala căsătorie civilă, celebrarea căsătoriei religioase fără conştientizarea deplină a acestui act sacramental (ci pentru diverse motive, precum îndeplinirea unei tradiţii simpatice), dar şi presiunile mass-mediei care, pe lângă consumul moderat de sare, zahăr sau grăsimi, ne induce convingerea că familia modernă se opreşte la maximum doi copii. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, urmăriţi reclamele în care apar membri ai unei familii şi să mă înştiinţaţi dacă observaţi în aceste clipuri patru-cinci sau chiar mai mulţi fraţi şi surori. Dacă părinţii mei ar fi urmat reperele actuale, ar fi trebuit să oprească dezvoltarea familiei chiar înainte de procrearea mea!
Ştiinţa şi progresul tehnic realizat de omul contemporan pentru a domina natura, în loc să fie folosite în folosul vieţii, provoacă, în acest sens, îngrijorări tot mai mari pentru viitor. Astfel, dezvoltarea ştiinţifică face ca unii să-şi dorească să fie singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi să îi excludă pe alţii prin folosirea mijloacelor contraceptive, iar alţii să fie preocupaţi în exces de sporirea propriilor bunuri materiale şi să sfârşească prin a nu mai înţelege nimic, refuzând astfel adevărata bogăţie – cea spirituală, a unei noi vieţi umane.
Dacă mai există dubii, amintesc şi eu, în treacăt, ceea ce însăşi Biserica afirmă de două milenii: iubirea conjugală şi instituţia căsătoriei au în primul rând menirea de a procrea şi de a creşte copiii, cei care sunt cu adevărat cununa căsătoriei.
Şi pentru că luna aceasta este dedicată femeii, nu pot să nu amintesc şi de ofensele aduse în familie demnităţii acesteia. Iar acest fapt se datorează şi mentalităţii încă persistente care consideră fiinţa umană (femeia în special) nu ca o persoană, ci ca pe un obiect comercial, pus în serviciul plăcerii egoiste. Chiar dacă astăzi pare greu de acceptat, încă există forme de discriminare care ofensează diferitele categorii de femei, precum: văduvele, femeile divorţate, mamele necăsătorite etc. Care sunt roadele acestei mentalităţi? Dispreţul pentru semeni, exploatarea şi persecuţia femeilor slabe, prostituţia organizată, pornografia etc.
Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu le-a oferit demnitate personală, în mod egal, ambilor. Mai mult, întrupându-se din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a făcut cunoscută stima sa specială pentru femeie. De fapt, toată istoria mântuirii dă mărturie despre demnitatea femeii. Iar iubirea soţului faţă de soţie şi copii nu poate semnifica altceva decât înţelegerea şi împlinirea paternităţii sale.
Şi pentru că am revenit la copii, nu pot să nu remarc indiferenţa şi uneori chiar entuziasmul unora faţă de activităţile organizaţiilor şi autorităţilor publice care încearcă să limiteze libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Orice acţiune a acestor autorităţi în favoarea anticoncepţiei, a sterilizării şi a avortului, trebuie respinsă şi condamnată. În acelaşi timp, trebuie dezaprobate politicile internaţionale care oferă suport economic sau material unor popoare aflate în dificultate, dar care condiţionează acest tip de ajutor de aplicarea programelor anti-viaţă (a se urmări această chestiune în cazul statelor din centrul Africii).
Fericitul părinte Ioan Paul al II-lea spunea că: „Viitorul omenirii depinde de familie!”. A iubi familia înseamnă să-i redăm acesteia motive pentru a crede în ea însăşi, în misiunea ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu, mai ales astăzi când familiile sunt încercate de lipsa confortului şi de greutăţile materiale cu care se confruntă. Mă voi opri aici, lăsând totuşi această temă deschisă discuţiilor viitoare.

luni, 12 martie 2012

Reflecții

     Dragoș TEODORESCU
                              
Privind natura, am senzaţia, uneori, că omul nu poate fi decât o mică eroare a întregului program, un rezultat incert al unei ecuaţii divine. Este, probabil, singura fiinţă care are capacitatea să îşi construiască propriile nemulţumiri, opunându-se constant marelui fluviu al Existenţei. Să te frămânţi, să te separi de restul într-o orgolioasă izolare, să pari liber, dar să te încadrezi, docil, în tiparele sociale, iată paradoxurile civilizaţiei.
Putem discuta, evident, utilizând concepte, teoretizând, jonglând cu noţiuni, criticând sau anulând opiniile contrare. Putem să lovim sau să mângâiem, putem să visăm la stele sau să numărăm banii pentru a deschide un nou cont la o bancă stabilă financiar. Putem mânca, citi, medita, înjura. În definitiv, putem face orice gest, pentru simplul motiv că acesta reprezintă o opţiune. Este inutil şi, în acelaşi timp, extrem de folositor, riscurile depind de propria noastră conştiinţă şi de preceptele morale ale colectivităţii.
Pentru majoritatea fiinţelor umane, libertatea are un sens relativ, putând fi redimensionată în funcţie de acţiunile celorlalţi. Nenumărate simbioze subtile au loc permanent, construind fermentul social, ordonând tiparele agitate ale lumii. Un fenomen continuu, amplificat de modernitate, o alienare asumată a propriei individualităţi.
Trăim plăcerea leneşă a fetusului, dependenţi de imensele cordoane ombilicale ale tehnologiei, navigând încet spre un viitor alimentat de confort şi lipsit de sevele esenţiale, îngrămădiţi în burţile megaoraşelor, pe care le înjurăm cu ipocrizie, dar nu dorim să le abandonăm.
Suntem viermii graşi ai epocii cosmice, abandonând vitalitatea în favoarea consumului, visând apocaliptic şi construind ipocrizii ecologice, respirând spaima globală a extincţiei. Planeta e rănită, să o ajutăm- luciditatea parazitului care înţelege cât de greu poate exista dincolo de gazdă... Cel puţin, nu în acest moment. Cât ne este utilă, să o lăsăm să respire.
Idealul suprem al tuturor fiinţelor rămâne supravieţuirea, principiu misterios şi genial, care acoperă toate posibilele mutări ale evoluţiei. Este, poate, motivul pentru care sinuciderea rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, doar o opţiune teoretică, iar depăşirea instinctului de conservare, un snobism fatal.
Modernitatea a construit noile edificii ale spaimei şi putrefacţiei mentale, viteza existenţială împinge spre limitele psihiatriei, distrugând barierele suportabile. Alergăm, alergăm, construim, visăm, bipezi robotizaţi, în căutarea punctului terminus, destinaţia, suprema iluzie care se divide mereu.
Pastile, vitamine şi terapii- pentru a continua să zâmbim în mijlocul ciclonului teribil al civilizaţiei, pentru a respira neliniştea celorlalţi şi umbrele propriilor demoni. Pastile, vitamine şi terapii- pentru a ignora suspinele apocaliptice, discutând despre sport, bursă, orgasm şi noile tendinţe ale politicii mondiale. Pastile, vitamine şi terapii... Crucificat în cârje lustruite, creierul se târăşte mai departe.
Risipim idei, creăm dialoguri compatibile, mici universuri de ură şi frumuseţe. În fiecare secundă, tălpile noastre dansează pe ţărmurile lumii, gleznele se încolăcesc pentru eternele ritmuri ale seducţiei. Dorim plăcerea, elogiul, ghiftuirea.
În imensa lor majoritate, adulţii au pierdut capacitatea de a vibra la parfumurile tari ale prezentului, privind totul printr-o lentilă deformată şi nevrotică, murdărită de prejudecăţi. Câţi dintre noi, cei maturi, mai putem privi faţa unui om fără a-l încadra imediat în tipare, fără prudenţa caracteristică celui obsedat de siguranţă, dornic să evite relaţiile inutile?
           Frământările noastre au la bază rutina, incapacitatea de a evada din schema rigidă a cotidianului, dorinţa de a evita interacţiunea pentru a nu ne complica inutil. Ţinem la opiniile noastre, la adevărurile noastre pe care le fluturăm cu mândrie, ca pe  nişte stindarde inatacabile, absolute. De cele mai multe ori, negăm celuilalt capacitatea de a dezvolta o părere, îl punem la zid, compătimindu-l, sau poate doar îl aprobăm din complezenţă, pentru a-l judeca ulterior.
          Ce absurd, să ai totul şi să nu te poţi bucura de nimic sau de foarte puţin! Când spun acest lucru, mă gândesc la persoanele care nu sunt torturate de boli, de handicapuri fizice sau alte asemenea suferinţe şi care, totuşi, se dovedesc incapabile să aprecieze minunea de a exista.
          Noi, cei aparent normali, suntem, în fapt, nefericiţii. Fiecare dimineaţă înseamnă o proiectare în haosul etern al problemelor care se cer rezolvate, al responsabilităţilor care ne împing, nerăbdătoare, amintindu-ne că e vremea să punem iarăşi gâtul în jugul elegant, creat continuu de propria obedienţă. De cele mai multe ori, suntem trişti, plictisiţi sau mânioşi, dar cum putem fi altfel? Evităm momentele de regăsire solitară, considerând că singurele surse ale bucuriei rămân “drogurile modernităţii” (televizorul, computerul, discoteca sau alt gen de socializare), accesabile oricând şi oriunde. 
          Ne e teamă de întunericul pe care îl păstrăm în interiorul nostru, de spaima, ura şi violenţa pe care le considerăm ca fiind produse de curgerea nesfârşită a minţii. Să fie oare aşa? Ce înseamnă acel „Eu” care ne defineşte? Unde începe şi unde se opreşte esenţa noastră? Există, oare, în spaţiul personal un parazit care ne domină, sfidându-ne şi hrănindu-se cu energia iluziilor noastre?  Cât de lung poate fi drumul către celălalt?
Posedând aproape tot, nu înţelegem nimic- fiecare secundă curge în ecuaţia acestui infernal paradox. Să plonjezi în necunoscut, acceptând consecinţele, fără extreme, fără deraieri, să respiri deasupra valurilor, înţelegând că tot ce primeşti nu poate fi decât un cadou al Existenţei... Cum ar putea fi definită starea mistică? Fără întrebări şi, în acelaşi timp, fără a poseda un răspuns.
O provocare? Mai mult ca sigur. Dar câţi dintre noi ar accepta să încerce? Câţi ar dori o viaţă dincolo de certitudini, în imensitatea plină de superbe  pericole ? Mai are rost să continuu? Obsesia propriei securităţi inundă totul, demonstrând inutilitatea acestor întrebări. 

duminică, 11 martie 2012

Cârcolteli de primăvară


Alla TRINACRIA

A fost odată ca niciodată, a fost în România… azi avem ca argument de exemplu intrarea în desuet a valorilor noastre naţionale.
Într-o lume a globalizării ideea de naţionalism a început să fie privită cu răceală şi dispreţ. Din comoditate sau din rea intenţie cei care ar trebui să se auto-sesizeze nu fac nimic, sau sunt împiedicaţi să construiască, să promoveze valori culturale autentice.
Acest fapt se datorează modului în care este înţeleasă piramida lui Maslow, unde nevoia de cultură este situată ultima în vârf.
La baza unei piramide sănătoase de construcţie a unei naţii puternice ar trebui să se situeze trioul EDUCAŢIE – CULTURĂ – CREDINŢĂ. Pe această bază se poate construi orice.
Premeditat sau nu, în ultimii 60 de ani la conducerea ministerelor CULTURII şi EDUCAŢIEI sunt numiţi oameni slabi sau uşor de manipulat, astfel încât să nu pună mari probleme, atunci când se împart bugetele anuale. Întotdeauna ei se mulţumesc cu rămăşiţele. Câţi dintre ei şi-au înaintat demisia în semn de protest pentru bugetul primit de ministerul lor?
La conducerea INSTITUTUTULUI CULTURAL ROMÂN este un domn, plătit din bani publici, a cărei guriţă a avut tupeul să spună: „Eminescu este cadavrul din debara de care trebuie să ne debarasăm” .
Acelaşi domn a organizat la New York o expoziţie în care trebuia promovată identitatea şi cultura românească, tot din bani publici, în care abundau obscenităţile. Evoluase pe semne de la poneiul roz cu zvastică.
De asemenea la Ministerul Educaţiei au fost numite persoane (unele adevărate somităţi în domeniul din care veneau, altele total paralele cu problemele învăţământului), care s-au complăcut cu toţii în mocirla puterii efemere.
Au reuşit în mai puţin de 20 de ani să înjumătăţească şi, pe alocuri, să scoată orele de istorie din şcoli, acestea fiind înlocuite cu tot felul de surogate, în cea mai mare parte inutile. Acolo unde a rămas, ea a fost ciopârţită şi constituită într-un puzzel de manuale alternative create de colective de autori, agreaţi de către conducerea ministerului, manuale abandonate imediat ce o nouă gardă se instalează la minister şi înlocuite cu altele.
Cine are de pierdut? Tânăra generaţie de mâine, ce va trebui să formeze şi să ducă mai departe destinul acestei naţii. Ori neavând o bază solidă şi valori autentice la care să se raporteze se intră într-un perpetum-mobile nociv, totul culminând haotic fără nici un orizont.
Cineva spunea: „Un popor ce nu-şi cunoaşte istoria este lipsit de identitate”. Iată ce spunea şi Bălcescu acum 160 de ani: „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul prezentul şi viitorul. O naţiune fără istorie este un popor barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”.

luni, 5 martie 2012

Criza de succesuri (EBĂ)

Ion CORNEA

          Strict Secret, Dosar 666/2012, anul apocalipsei, întocmit de agent 00-6.
          Raport de urmărire informativă cu privire la Subiectul Iarna nu-i ca vara, dar poporu-i ca vaporul.
          Locul: Satul mondial, cârciuma La Babel (-e bicicliste), km 0,00.
          Ora: 6,66 minute.
          Acţiune: Localul este trans-pirat de etnobotanice, în cele 4 stări de agregare: fumuri, ce-ai, fiţe şi aspiraţii la consacrarea istoriei. Sunt prezente toate Epocile, de la cea de Maimuţă, Piatră, Bronz, până la Lumini şi Post (de modernism). Clientul serii este Sf. Emo (Homo Pix-eliens), CNP 665,999, câştigătorul concursului “Mister Univers”(ităţii). El înfulecă, cu un aer superior, delicioasa frişcă de priviri dulci ca mierea ale fanilor şi a deschis discuţia cu câteva poveşti de adormit adulţii:

          „Isus Christos a fost condamnat la bătut în cuie pentru că s-a încăpăţânat să schimbe Legile cu Iubirea. El a primit aprobare de înviere şi autorizaţie de construit catedralele neamurilor de la Constantin şi Elena “Udrea”, în colaborare cu Dan Puric şi A.S.E. Bucureşti (“Respiritualizarea”), care au sponzorizat investiţiile din vânzarea prăjiturii “IUBIREA” realizată cu “sex cerebral”, ouă şi “opiu(l popoarelor)”.
          „Făcătura a provocat orgasmul tuturor creatorilor geniali de puşti, bombe, rachete şi al dresorilor de oameni transformaţi, instantaneu, în legume supraponderale de atâta fericire. “În Bucureştiul iubit”, Prinţul Carol a mâncat şi el, încă din clasa I de liceu, “IUBIREA”, împreună cu clasa lui cu nevoi speciale, dotată cu superolimpicii ţării pentru practicarea “sexului cerebral”. A urmat surpriza: la bacalaureat au rezultat premianţi, mediocri şi repetenţi în acelaşi raport jenant, ca peste tot. Mai mult, prinţul nostru ajuns pentru o clipă rege, a răsturnat tronul peste Elena “Udrea”, ca, după extazul amoros, să revină călare pe România, ca mascul dominant. Cum de a fost posibil aşa ceva, doar a avut cei mai buni profesori şi elevi din ţară?
          - Trebuia să facă “sex cerebral” de când s-au născut, asta era cheia, intervine Hillary Clinton, gesticulând cu biberonul în mână, şi apoi continuă: Copiii trebuie să fie luaţi de bebeluşi de la părinţi şi daţi spre educaţie specialiştilor cu titluri şi doctorate spre binele lor şi al părinţilor care visează să muncească non stop (ca să avem noi ce fura) şi care, oricum, sunt “bâte” în această chestiune. (Km 0,00: “Ne scuzaţi, nu putem munci pe cât furaţi!”)
          - Aţi văzut? a întrebat Sf. Emo şi continuă: Între timp, pe rand şi la grămadă, cărţile, radioul, televizorul şi netul, care au ajuns pe mâna paparaţilor internaţionali, au surprins suveranii, practicând “sexul cerebral” cu secera şi ciocanul, de săreau scântei verzi, albe şi roşii din tărtăcuţele supuşilor. Majestăţile lor au ars cărţile, au tras coviltirul pe căruţă, perdeaua la budoar şi cortina de fier peste ţări. Şi-au pus şepci de preşedinţi, pectorali de silicon şi s-au apucat să modeleze un Om Nou (extraterestru), care să-I iubească orbeşte. Acesta urma să fie specialist în felaţie şi cuniling cerebral, de tip capitalist, fascist, progresist şi proz-elitist... Toţi urmau să fie îmbrăcaţi într-o mică uniformă, măsura 33,3, indiferent dacă purtau scutece, sutien sau dacă aveau burta de 20 sau 450 cm.
          Dacă uniforma era prea mare, Neica Nimeni era făcut şoim, cercetaş, pionier, utecist, turnător, aplaudac sau pe-cer-ist. Dacă era prea mică, i se tăiau salariul, mâinile, picioarele, burţile şi sexul pentru veşnica potrivire. Capetele erau spălate, reprogramate şi înşirate pe trotuare în fabrici şi uzine pentru scandarea lozincilor cu nani-nani conducătorului iubit şi soţiei sale, Elena “Udrea”. Descântecul a des-cântat până când s-a vocalizat în premieră: “aţi minţit poporul cu televizorul”.
          Şi de atunci, dragii mei, suspină Sf. Emo, în liniştea noastră strămoşească s-au înmulţit apoca-lipsele de tot felul: politice, economice, de mediu, între care s-a strecurat şi tradiţionalul “drob de sare” al României profound mioritice, pe post de asteroid crocodilofag. Sătenii, ce să facă? S-au diversificat şi ei, de la “idioţi utili, prostime, chiaburi, bandiţi, golani, haimanale, la ţigancă împuţită, inculţi şi viermi”. Cine e de vină? 
- Evreii. Ei l-au răstignit pe Isus, să-i gazăm, a strigat Hitler, voios că a găsit vinovatul.
- Ba romanii, că ei i-au băgat “sula-n coaste” (lui Iliescu) şi i-au crucificat, afumat şi uscat pe sfinţi, profitând de pe urma comerţului cu moaşte şi tămâie în cadrul programului “Pâine şi Circ”. Ei au pus statul pe roate, a mai spus Nietzsche, lovind cu pumnul în varza cu cârnaţi, apoi continuă: Statul are sângele cel mai rece (…) îţi spune minciuni şi această minciună i se scurge printre buze. Eu, Statul, sunt poporul.
Km 0,00: “Uuuă, uuuă, jos Băsescu, jos Băsescu, jos Statul mincinoşilor condus de mincinoşi şi pentru mincinoşi”, scandează “inculţii”.
Nietzsche soarbe din halba cu bere blondă (ca Elena “Udrea”) şi reia ideea: “Statul, tot ce are, a furat! Până şi de muşcat, tot cu dinţi de furat muşcă”.
- Aşa e, spune şi Olga Struthio, dându-şi ochii peste cap. „Guvernul care îţi ia banii cu forţa, ca un hoţ de rand, va folosi aceşti bani furaţi pentru a te înrobi şi mai mult şi pentru a împiedica orice rebeliune din partea ta”.
Km 0,00: “Uuuă, uuuă, jos Băsescu, demisia, demisia, jos hoţii care guvernează ca hoţii pentru hoţi”, scandează “viermii”.
- Măi, băieţi, intervine şi Aristotel, comesean cu Platon şi Euclid, ridicând paharul cu vin botezat cu apă plată de pet. „Până nu veţi gândi cu capul vostru prost după logica mea, aristotelică, ca să despărţiţi mintea de Univers şi binele de rău cu cortina de fier, nu veţi afla care e dracul care şi-a băgat picioarele în fericirea voastră. Ia uitaţi voi ce Băsescu şi Traian cel Mare am păstorit eu! Au nu el a spus pentru prima dată în istorie “iarna nu-i ca vara”? Dacă nu o sfeclea la testele naţionale, când a confundat poporul cu vaporul, acum ar fi fost patronul Satului cu La Babel (-e bicicliste) cu tot.
Eu am învăţat meseria gânditului de la Academician, Profesor, Doctor, Poet şi Orb, Homer, care mi-a spus, plimbându-ne prin Academos, că Elena “Udrea” este tot una cu calul “Traian”, căpitanul de corabie Ulysse, Principele lui Machiavelli şi Omul Viclean al lui Gurdjieff.
Băselu a lipsit de la lecţia cu Maestrul, fiind în excursie la Anvers, unde a incendiat, din greşeală, flota persană, iar la întoarcere a copiat, tot din greşeală, temele greşite ale lui Bote (Bush).
- Hă, hă, hă, dă în clocot Băse, “dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Dar nu ca prostul de Lăpuşneanu care a făcut indigestie la tacâmuri de boieri flambaţi, nici n-am să aterizez peste popor ca rege de import. Eu v-o fac la toţi cu Eba, cea plină de “succesuri”, cu Udrea, cu silicoanele mele cerebrale şi cu Boc făcut drapel. Grecii au avut o singură Elenă, distrugătoarea de bărbaţi. Mă, voi mă aveţi pe mine, balaurul cu şapte Elena şi am să vă confisc mobilele la toţi, “mama ei de ţigancă împuţită”, că de la mobilul ei mi se trage.
Pentru început, vă schimb primul ministru cu sosia lui Emil, cu Mihai Răz-Traian Ungur-ea-nu, cel ce gungureşte, ascultă şi muşcă în cinci limbi ascuţite, simultan. Cu ele o să spele La Babel (-e bicicliste) de clasa mâncătoare de terci (-a berchea) şi o să sădească în tot satul flori de gheaţă.

Lecția curajului

Ilorian PĂUNOIU

Într-o societate care este în degringoladă, în care reperele se diluează, în care oamenii sunt într-o adevărată derută, în care datele fundamentale ale tradiției sunt dinamitate continuu, se caută modele și personaje carismatice pentru a afla „Calea, Adevărul și Viața”. Aceste adevăruri au fost rostite odată pentru totdeauna de către Iisus dar se pare că oamenii nu le mai pricep sensul și semnificația fundamentală. Este nevoie de o înțelegere profundă pentru a oferi explicații și rațiuni superioare care să ne facă să pricepem că toate adevărurile trebuie trecute prin filtrul minții și al inimii pentru a putea fii înțelese și pentru a aplica în viața de zi cu zi datele lor fundamentale.
Ne aflăm „la răscruce de vânturi” și axa lumii se clatină iar noi, biete făpturi în căutarea unui drum privim spre cerul care nu ne mai răspunde deoarece nu mai știm ce și cum să cerem pentru a ni se răspunde și pentru a nu mai rătăci oriunde, pretutindeni și nicăieri.
Este imperioasă nevoie de un strigăt în pustiul acestei lumi în derivă pentru că numai strigând din adâncul ființei noastre este posibil ca cineva să ne audă.
Această lume care se schimbă cu o viteză uluitoare pare să nu mai țină seama de ființele care se adapteză greu și nu înțeleg ce se întâmplă de fapt poate fi înțeleasă doar printr-o rugăciune adâncă și printr-un curaj al mărturisirii și apoi prin acțiune deschisă în fața întregii lumi pentru a afirma sus și tare adevărul despre noi și despre împlinirea vieții noastre.
Nimeni și nimic nu ne poate împiedica să afirmăm ceea ce ne definește și toate faptele vieții noastre trebuie să respecte principiile la care ne-am angajat încă de la început.
Toate câte ne înconjoară așteaptă de la noi acțiune decisă, fapta binelui, curajul mărturisirii și al schimbărilor profunde care toate vin de la omul împlinit cu personalitate întreagă care poate transforma o realitate ostilă într-un peisaj paradisiac în care creativitatea și diversitatea să poată înflori ca într-o adevărată primăvară a umanității și pentru a culege fructele adevăratei împliniri.
Lecția curajului trebuie să o învățăm cât mai repede cu putință deoarece este singura virtute care ne lipsește și care numai ea ne poate scoate din marasmul în care ne-am înfundat și ar fi păcat să nu ne implicăm în schimbările care se întâmplă peste tot în lume și noi nu trebuie să rămânem spectatorii unui joc în care se decide soarta noastră.
Nu altcineva decide în locul nostru ci noi suntem aceia care trebuie să ne trăim propriile vieți și să le valorificăm creator ca niște adevărate personalități create de Dumnezeu create după chipul și asemănarea Lui.

Câteva considerente asupra sistemului de învățământ românesc



Eugen Ionuț MISAILESCU


 1. Sistemul de învățământ actual nu-i pregătește pe elevi și pentru viață ci numai pentru profesie. Nu le dezvoltă inițiativa, curajul, voința (și anume bunăvoința), creativitatea, nu e încurajată și susținută dezvoltarea trăsăturilor pozitive de personalitate, autocunoașterea, cunoașterea celorlalți, cunoașterea potențialului propriu, cunoașterea limitelor proprii.          
 2. Educația pentru morală și virtute este complet neglijată. Examenele care se dau la absolvirea ciclurilor de învățământ nu presupun nici măcar în proporție de 1% o testare a calitaților morale, ca și cum acestea ar fi complet nesemnificative pentru individ și pentru sistem.          
3. Majoritatea elevilor, când intră în clasa întâi au o minte si o sensibilitate sclipitoare. Din cauza procesului de învățământ bazat pe asistarea pasivă din bănci, fără motivații pozitive, fără o educație pentru morală și virtute, copiilor li se „aplatizează” trăsăturile pozitive de personalitate, li se inhibă sensibilitatea și emoționalitatea.          
4. Absolventul învățământului actual e format și determinat să aprecieze intelectualul nu virtuosul, doctul nu sfântul.         
5. Sistemul de învățământ oferă doar instrucție nu și educație.         
6. Școala nu-l orientează pe tânăr spre înțelegerea și valorificarea propriei experiențe de viață (deoarece orice faptă din viață are consecințe specifice ei, bune sau rele). Consecințele propriei experiențe de viață nu prezintă nici un interes din punctul de vedere al învățământului. Experiența de viață a fiecărui copil nu este deloc tratată la școală ca și când ea ar fi complet nerelevantă pentru copil.          
7. Se face prea puțin sport.          
8. Partea emoțională a elevului este complet neglijată ca și când n-ar exista.              
9. Singurii care pot beneficia din plin de pe urma actualului sistem de învățământ sunt cei supradotați în privința capacităților intelectuale care pot să devină erudiți sau oameni de știință.  
Sistemul de învățământ ar trebui să ofere elevilor o orientare și în ceea ce privește valorile fundamentale: BINELE, ADEVĂRUL, FRUMOSUL, a ști să te cultivi, să utilizezi cu grijă facutatea de a judeca, de a raționa, a distinge adevărul de falsitate, binele de rău, frumosul de urât. Sistemul de învățământ actual îi determină pe elevi să gândească dogmatic, prezentându-li-se adevăruri gata preparate, neîncurajându-i să le regândească cu mintea proprie. El pune accentul pe achiziția de metode și reguli fixe, pentru a putea face față unor situații cunoscute și recurente. Candidatul ideal al actualului sistem de învățământ este docil, conformist și cu o bună capacitate de memorare.

Învățământul nu ar trebui să fie unul pur intelectualist, care oferă doar informații, ci ar trebui să fie un învățământ al ideilor trăite, animate, recreate. Educația, ca fapt viu și real, există numai în cunoașterea, simțirea și voirea indivizilor, în trăirea lor nemijlocită. Ultima finalitate a educației ar trebui să fie pur și simplu viața însăși, creșterea propriei vitalități, îmbogățirea înțelesurilor ei.


Iată și opiniile unor personalități(oameni virtuoși) despre sistemului de învățământ contemporan:
Domnul Ernest Bernea scria: „Tendința intelectualistă a făcut din educație o știință care s-a ocupat tot de știință. În matematică și religie, în etică și estetică se lua contact și se ornamenta omul cu cunoștințe. Să fie oare îndeajuns pentru formarea unui om? Dincolo de predarea unor cunostințe necesare, educația ar trebui să se ocupe cu deosebită atenție de ceea ce numim CONȘTIINȚĂ, ATITUDINE, CARACTER, STIL DE VIAȚĂ. Educația trebuie să aibă în vedere omul viu și întreg. Actul pedagogic trebuie purtat pe întreg cuprinsul conditiei umane. (...) În concluzie, NU educației dedicate exclusiv exercițiului abstract al inteligenței, și cu atât mai puțin al memoriei, ci o educație integrală a tuturor funcțiilor sufletești, care să însemne promovarea tuturor virtuților intelectuale și morale.
Academician Simion Mehedinți: „Școlile bolnave, care se sprijină pe educația formală a vorbelor, sunt un fel de instituții de castrare a sufletelor, iar certificatele de studii sunt o formă goală, care te lasă nedumerit tocmai asupra problemei capitale. Într-adevăr, lucrul de căpetenie nu-s cunoștințele unui tânăr. Acelea pot spori ușor și se adaugă necontenit în cursul vieții. Partea cea însemnată e dezvoltarea înclinațiilor de caracter care sunt bune din naștere, înăbușirea celor rele și înlocuirea lor prin altele prielnice societății. Prin urmare, în loc de note la studii și o cifră neagră pe hârtie albă spre a arăta conduita, ar fi de 10 ori mai folositor să aflăm măcar o scurtă caracterizare spre a ști GRADUL DE OMENIE al tânărului, și care au fost fazele dezvoltării sale, spre a putea ghici ceva asupra viitorului său. Cu alte cuvinte, educatorul ar trebui să scrie, în ziua despărțirii de tânarul pe care l-a crescut, un fel de diagnostic sufletesc mergând până la ipoteze asupra viitorului. (...) Într-adevăr, pentru ce zici că ai crescut atâția ani un copil și l-ai urmărit în tot timpul adolescenței, dacă tu, pedagog, nu ești în stare, să-mi dai o indicație despre felul cum va evolua în viitor?”

         Școala ar trebui să se ocupe de următoarele trei obiective:
1. de a pregăti elevul pentru o anumită activitate benefică (profesie);
2. de a-l forma ca viitor cetățean;
3. de a-l dezvolta și împlini ca ființă umană.

În prezent școala se ocupă doar de atingerea primului obiectiv.
Iată câteva propuneri pentru atingerea și a celorlalte două obiective:
1. Introducerea unei noi materii cu obiectul etică (morală), în cadrul căreia elevii să învețe să distingă binele de rău. Ideal ar fi să fie incluse în cadrul orelor de religie și nu doar decalogul și încă vreo 2-3 recomandări generale.
2. Introducerea unei noi materii care să aibă ca obiect motivarea pentru învățătură și moralitate. Această materie ar trebui să conțină explicații asupra necesitații învățăturii și a moralitații. Ar trebui să prezinte modul în care învățătura și moralitatea au înrâurit destine - persoane care au avut de câștigat învățând și comportându-se moral. Ar trebui să se creeze chiar personaje literare exemplare care să constituie modele de urmat. Pe de altă parte ar trebui să se prezinte consecințele negative ale lipsei de învățătură și moralitate (șomaj, corupție, crize morale,...).
3. Introducerea unei noi materii care să aibă ca obiect educația pentru frumos (în pictură, muzică, fotografie, sculptură, poezie, literatură,...). În cadrul acestei materii ar trebui să se prezinte toate curentele reprezentative din istoria culturii, să se facă vizionări de pictură, fotografie, sculptură, să se audieze diverse genuri de muzică, să se citească poezie,...
4. Să se introducă trei-patru ore de sport pe săptămână.
5. Să se reducă numărul orelor pentru științe.
6. Să se introducă un curs de un semestru(sau două) în care să se învețe despre instituțiile statului, despre interacțiunea cu ele, despre modul în care se accede la putere, despre drepturi și responsabilitați în raport cu statul.
7. Să se introducă o materie care să prezinte diverse perspective asupra fericirii și sensului vieții (puncte de vedere ale diverselor religii, curente filozofice și stiluri de viață din istorie).
8. Introducerea cursurilor de consiliere și orientare profesională.

De asemenea programa de învățământ trebuie să propună materii care să dezvolte toate cele nouă tipuri de inteligențe ale oamenilor: lingvistică, logico-matematică, muzicală-ritmică, spaţială-vizuală, naturalistă, chinestetică(a corpului), interpersonală, intrapersonală, existenţială sau spirituală.

         Iată câteva extrase încurajatoare din noul plan de învățământ din Republica Moldova:
         ”
O reformă profundă şi reală a sistemului de învăţămînt preuniversitar nu poate eluda şi problema unui plan de învăţămînt ca document reglator de bază. Iată de ce nu ne aranjează actualul plan de învăţămînt:
-  deoarece este conceput din perspectiva profesorilor şi nu din cea a elevilor; 
-  contribuie la încărcarea programului şcolar al elevilor; 
-  facilitează învăţarea academică , avînd o structură strict disciplinară; 
-  este conceput centralist încît toate şcolile din republică realizează acelaşi program şcolar, variat doar prin intermediul orarului; 
-  nu permite adaptarea învăţării la specificul unei anumite comunităţi sau la specificul unui anumit colectiv de elevi la ora actuală;
-  structurarea disciplinar academică a planului are drept consecinţă creşterea cerinţelor formale ale şcolii faţă de elevi, astfel elevii petrec acasă încă multe ore lucrînd pentru şcoală.
Se propun noi materii ca: Educaţie moral-spirituală, Educaţia tehnologică,  Arta culinară, Tricotare, Tapiţerie, Pirogravura,  Ceramica, Sculptura în lemn, Traforaj, Ecologia umană, Filozofie pentru copii, Istoria religiilor, Metafizica,  Etica,  Estetica,  Antropologia, Conflictologia, etc

           Să sperăm că și sistemul de învățământ românesc se va inspira din inițiativele lăudabile ale confraților noștrii de peste Prut.


               Totuși, sistemul actual de învățământ are și câteva puncte forte:

  1. Cunoașterea stiințifică a legilor naturii transmite încredere în realitatea înconjurătoare ca fiind un mediu prielnic, predictibil(de ex. oridecâte ori intri în casă și apeși pe întrerupător de fiecare dată se pornește lumina, nu se oprește frigiderul), prietenos, controlabil, guvernat de legi relativ ușor de înțeles și de valorificat etc.
  2. Formează capacitatea de a învăța, de a sintetiza ideile dintr-un text scris.
  3. Formează gândirea logică, sistematică.
  4. Formează un limbaj elaborat, logic și riguros.
  5. Furnizează extrem de multe informații despre mediul înconjurător(unele dintre ele utile în viața de zi cu zi).
În concluzie, sistemul educațional actual este mult mai bun decât nimic, dar există mult loc de mai bine.