Familia modernă, protector sau inamic al vieţii?

victorostropel.blogspot.com

Aşa-numita evoluţie (sau, mai bine zis, involuţie) profundă şi rapidă a societăţii din ultimele decenii a afectat familia contemporană mai mult chiar decât pe alte instituţii. Pornind de la mediatizata lege privind combaterea violenţei în familie, observăm că există un procent semnificativ de cămine străine de reala semnificaţie a vieţii conjugale şi familiale. Dar mai insistent mă roade următoarea întrebare: oare când vom putea dezbate şi o lege care să îi apere şi pe cei încă nenăscuţi, pe pruncii din pântece de violenţa şi agresiunea părinţilor?

Trăim într-o perioadă fatală, în care viaţa nu mai este concepută ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se ferească. Lipsa unui loc de muncă, a unei locuinţe, a medicamentelor şi a hranei, pe deoparte, sau căutarea bunăstării excesive şi mentalitatea consumistă, pe de altă parte, le iau tinerilor soţi curajul şi generozitatea de a dărui noi vieţi. Printre cauzele principale ale acestui fenomen se pot enumera: răspândirea divorţului, simpla şi uneori chiar formala căsătorie civilă, celebrarea căsătoriei religioase fără conştientizarea deplină a acestui act sacramental (ci pentru diverse motive, precum îndeplinirea unei tradiţii simpatice), dar şi presiunile mass-mediei care, pe lângă consumul moderat de sare, zahăr sau grăsimi, ne induce convingerea că familia modernă se opreşte la maximum doi copii. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, urmăriţi reclamele în care apar membri ai unei familii şi să mă înştiinţaţi dacă observaţi în aceste clipuri patru-cinci sau chiar mai mulţi fraţi şi surori. Dacă părinţii mei ar fi urmat reperele actuale, ar fi trebuit să oprească dezvoltarea familiei chiar înainte de procrearea mea!

Ştiinţa şi progresul tehnic realizat de omul contemporan pentru a domina natura, în loc să fie folosite în folosul vieţii, provoacă, în acest sens, îngrijorări tot mai mari pentru viitor. Astfel, dezvoltarea ştiinţifică face ca unii să-şi dorească să fie singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi să îi excludă pe alţii prin folosirea mijloacelor contraceptive, iar alţii să fie preocupaţi în exces de sporirea propriilor bunuri materiale şi să sfârşească prin a nu mai înţelege nimic, refuzând astfel adevărata bogăţie – cea spirituală, a unei noi vieţi umane.

Dacă mai există dubii, amintesc şi eu, în treacăt, ceea ce însăşi Biserica afirmă de două milenii: iubirea conjugală şi instituţia căsătoriei au în primul rând menirea de a procrea şi de a creşte copiii, cei care sunt cu adevărat cununa căsătoriei.

Şi pentru că luna aceasta este dedicată femeii, nu pot să nu amintesc şi de ofensele aduse în familie demnităţii acesteia. Iar acest fapt se datorează şi mentalităţii încă persistente care consideră fiinţa umană (femeia în special) nu ca o persoană, ci ca pe un obiect comercial, pus în serviciul plăcerii egoiste. Chiar dacă astăzi pare greu de acceptat, încă există forme de discriminare care ofensează diferitele categorii de femei, precum: văduvele, femeile divorţate, mamele necăsătorite etc. Care sunt roadele acestei mentalităţi? Dispreţul pentru semeni, exploatarea şi persecuţia femeilor slabe, prostituţia organizată, pornografia etc.

Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu le-a oferit demnitate personală, în mod egal, ambilor. Mai mult, întrupându-se din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a făcut cunoscută stima sa specială pentru femeie. De fapt, toată istoria mântuirii dă mărturie despre demnitatea femeii. Iar iubirea soţului faţă de soţie şi copii nu poate semnifica altceva decât înţelegerea şi împlinirea paternităţii sale.

Şi pentru că am revenit la copii, nu pot să nu remarc indiferenţa şi uneori chiar entuziasmul unora faţă de activităţile organizaţiilor şi autorităţilor publice care încearcă să limiteze libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Orice acţiune a acestor autorităţi în favoarea anticoncepţiei, a sterilizării şi a avortului, trebuie respinsă şi condamnată. În acelaşi timp, trebuie dezaprobate politicile internaţionale care oferă suport economic sau material unor popoare aflate în dificultate, dar care condiţionează acest tip de ajutor de aplicarea programelor anti-viaţă (a se urmări această chestiune în cazul statelor din centrul Africii).

Fericitul părinte Ioan Paul al II-lea spunea că: „Viitorul omenirii depinde de familie!”. A iubi familia înseamnă să-i redăm acesteia motive pentru a crede în ea însăşi, în misiunea ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu, mai ales astăzi când familiile sunt încercate de lipsa confortului şi de greutăţile materiale cu care se confruntă. Mă voi opri aici, lăsând totuşi această temă deschisă discuţiilor viitoare.

Cârcolteli de primăvară

Alla TRINACRIA

A fost odată ca niciodată, a fost în România… azi avem ca argument de exemplu intrarea în desuet a valorilor noastre naţionale.

Într-o lume a globalizării ideea de naţionalism a început să fie privită cu răceală şi dispreţ. Din comoditate sau din rea intenţie cei care ar trebui să se auto-sesizeze nu fac nimic, sau sunt împiedicaţi să construiască, să promoveze valori culturale autentice.

Acest fapt se datorează modului în care este înţeleasă piramida lui Maslow, unde nevoia de cultură este situată ultima în vârf.

La baza unei piramide sănătoase de construcţie a unei naţii puternice ar trebui să se situeze trioul EDUCAŢIE – CULTURĂ – CREDINŢĂ. Pe această bază se poate construi orice.

Premeditat sau nu, în ultimii 60 de ani la conducerea ministerelor CULTURII şi EDUCAŢIEI sunt numiţi oameni slabi sau uşor de manipulat, astfel încât să nu pună mari probleme, atunci când se împart bugetele anuale. Întotdeauna ei se mulţumesc cu rămăşiţele. Câţi dintre ei şi-au înaintat demisia în semn de protest pentru bugetul primit de ministerul lor?

La conducerea INSTITUTUTULUI CULTURAL ROMÂN este un domn, plătit din bani publici, a cărei guriţă a avut tupeul să spună: „Eminescu este cadavrul din debara de care trebuie să ne debarasăm” .

Acelaşi domn a organizat la New York o expoziţie în care trebuia promovată identitatea şi cultura românească, tot din bani publici, în care abundau obscenităţile. Evoluase pe semne de la poneiul roz cu zvastică.

De asemenea la Ministerul Educaţiei au fost numite persoane (unele adevărate somităţi în domeniul din care veneau, altele total paralele cu problemele învăţământului), care s-au complăcut cu toţii în mocirla puterii efemere.

Au reuşit în mai puţin de 20 de ani să înjumătăţească şi, pe alocuri, să scoată orele de istorie din şcoli, acestea fiind înlocuite cu tot felul de surogate, în cea mai mare parte inutile. Acolo unde a rămas, ea a fost ciopârţită şi constituită într-un puzzel de manuale alternative create de colective de autori, agreaţi de către conducerea ministerului, manuale abandonate imediat ce o nouă gardă se instalează la minister şi înlocuite cu altele.

Cine are de pierdut? Tânăra generaţie de mâine, ce va trebui să formeze şi să ducă mai departe destinul acestei naţii. Ori neavând o bază solidă şi valori autentice la care să se raporteze se intră într-un perpetum-mobile nociv, totul culminând haotic fără nici un orizont.

Cineva spunea: „Un popor ce nu-şi cunoaşte istoria este lipsit de identitate”. Iată ce spunea şi Bălcescu acum 160 de ani: „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul prezentul şi viitorul. O naţiune fără istorie este un popor barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”.