joi, 19 aprilie 2012

Nostalgia Paradisului

Ilorian PĂUNOIU

     În lumea în care ne-am trezit fară să știm de unde venim și încotro ne ducem ne întrebăm în fiecare clipă care este rostul nostru și unde este acel moment în care viețile noastre se pot schimba uluitor în bine și descoperim dincolo de limitele noastre biologice și psihologice un teritoriu al bucuriei și al păcii lăuntrice.
     Toate complexele noastre, toate frustrările și neîmplinirile se pot risipi într-o clipă și atunci viața ni se pare frumoasă și merită într-adevăr trăită în toată plinătatea ei și atunci acest dar unic de la Dumnezeu ,Tatăl Creator îl percepem așa cum trebuie să fie, o bucurie de fiecare clipă, astfel încât tot ceea ce trăim se umple de sensul mântuirii.
Mântuirea înseamnă de fapt pacea iubirii depline atunci când nimic și nimeni nu ne mai poate întoarce din drumul către celălalt pe care trebuie să-l iubim până la capăt cu toată ființa noastră.
     Pentru un bărbat adevărat care conduce viața unei singure femei responsabilitatea este supremă fiindcă atunci când viețile noastre se vor sfârși, vom fi întrebați ce am făcut cu viața celui de lângă noi, adică cu darul pe care Dumnezeu ni la dăruit și dacă am avut toată grija și toată dragostea pe care eram datori să le dăruim din toată ființa. Omul este ,,o trestie gânditoare” cum spune Blaise Pascal, dar această ființă aparent plăpândă are o putere dumnezeiască ,,de a birui lumea” dacă are curajul și credința să schimbe ceea ce poate fi schimbat și să transforme viața sa într-o bucurie împlinită așa cum Dumnezeu a sădit sămânța divină care trebuie să dea roadă și din această rodire să ne hrănim noi toți.
Toate lucrurile trebuie să fie gândite în substanța lor pentru a fi înțelese, știind foarte bine că ele ne însoțesc pentru a ne face viața mai diversificată, atractivă și plină de farmec. Rostul fiecărui lucru este de a-și duce până la capăt menirea și nimic nu se oprește din mersul lui firesc până nu-și încheie tot acest traseu cumva dinainte stabilit.
     Nostalgia paradisului, ne cuprinde atunci când avem niște stări minunate și când ne cuprinde o anumită dorință frumoasă de a fi lângă cei pe care îi iubim, pentru că uneori răutatea din lume este atât de  mare și nu mai putem fi singuri cu propriile noastre îndoieli și neputințe.
     Vremea vieții noastre este scurtă și trebuie să prețuim fiecare secundă care este irepetabilă și pentru fiecare secundă netrăită la intensitatea luminoasă a ființei, vom răspunde deoarece este un dar cumva nemeritat și cu atât mai mult trebuie să-l primim cu dragoste amplificată pentru a-i simți întreaga savoare și a-i sorbi inegalabilul parfum.
Atunci când iubim, paradisul ne apare în forma femeii sau bărbatului pe care îl proiectăm în mintea și inima noastră și considerăm că avem și noi un colț de fericire care ni se cuvine după atâta trudă și chin existențial. Am vrea să ne pară totul mai ușor și tot greul vieții să se risipească ,,cum se topește ceara de la fața focului” pentru că noi ne-am născut să fim fericiți și nu concepem ca această viață să fie doar o trudă veșnică.
     Să fie lumea asta doar o iluzie? Nu pot să cred, deoarece eu sunt îndrăgostit pur și simplu de concretul acestei așa-zisei iluzii. Ea, lumea, îmi pare a fi logodnica mea de totdeauna pe care n-o pot trișa niciodată chiar dacă ea îmi face uneori anumite farse, dar întotdeauna se întoarce la mine cumva simțindu-se vinovată că nu poate fi la înălțimea iubirii mele.
     Paradisul înseamnă lumea dinlăuntrul meu și lumea exterioară care se reflectă în acest paradis lăuntric. Paradisul a fost cândva pe pământ iar din neascultarea și nesăbuința primilor doi oameni născuți în trup noi l-am pierdut. Acest paradis trebuie într-un fel recuperat sau regăsit. Singura modalitate de a-l regăsi este iubirea potențată la intensități nebănuite în așa fel încât să ne putem bucura măcar parțial de grădina cu florile raiului din care am fost alungați.

marți, 17 aprilie 2012

Despre Libertate

Eugen Ionuț MISAILESCU
          



     „Libertatea constă în alegerea între opțiunile avute la un moment dat. În procesul alegerii omul procedează la semnificări și ierarhizări ale conținuturilor realitații - pe care le percepe și pe care și le reprezintă - dând curs preferințelor, înclinațiilor și proiectelor sale. Pentru aceasta el trebuie să se orienteze, să se muleze și să-și adecveze facultățile în consens cu exigențele și oportunitățile proxime. În acest proces, subiectul devine, se transformă, se prelungește într-un sine lărgit, se proiectează într-un altcineva care este construit după normativitatea valorică la care se aspiră. Astfel, persoana va progresa și va reuși să perceapă și altceva decât cele cu care se obișnuise la un moment dat. Cum aceste criterii nu sunt prestabilite, ele se vor structura in chip conjunctural. Există o corelație a variabilelor și a proceselor psihice după o logică intrinsecă de organizare.”
     Privită dintr-o perspectivă mai largă, libertatea este trăirea în acord cu legile Universului(incluzând aici și legile moral-psihologice, nu doar legile fizico-chimice). Pe lânga legile fizico-chimice, descoperite de știință, Universul mai are și legi morale-psihologice care acționează la nivelul individului și la nivelul colectivităților. A ne manifesta în acord și în sensul legilor Universului nu este o constrângere ci e o deschidere, o dezvoltare, o șansă.  A fi liber înseamnă, așa cum spunea Ernest Bernea, "a te așeza în mod propriu în ierarhia lumii".
     În acest sens, Binele, Frumosul și Adevărul sunt legi ale Universului la fel cum este și Legea atracției gravitaționale. Binele, adevărul și frumosul sunt legi care au consecințe la fel de concrete ca și Legea atracției gravitaționale, chiar dacă efectele lor nu sunt la fel de imediate și la fel de ușor de sesizat ca ale Legii atracției gravitaționale.
     A fi liber înseamnă să alegi să-ți manifești instinctele cele mai naturale, mai profunde și mai sănătoase. Problema e că în noi se manifestă mai multe categorii de instincte și impulsuri, iar unele dintre ele nu sunt dintre cele mai bune și benefice. Noi avem următoarele categorii de instincte:
     - de la propria natură umană;
     - de la cei cu care interacționăm;
     - de la subconștientul colectiv (referitor la subconștientul colectiv se spune că toți oamenii se întâlnesc undeva într-o esența comună, într-un subconștient foarte profund);
     - de la îngerul păzitor;
     - de la „cel cu coarne”.

     Deci, peste natura noastra umană, se manifesta mai multe instincte, impulsuri și influențe, iar noi suntem ca niște marinari ce navigăm pe marea instinctelor, a gândurilor și a emoțiilor noastre și avem libertatea de a alege ce anume să manifestăm și ce anume să înhibăm.
     Noi ne naștem la un anumit moment în istorie, moștenim o zestre genetică, o zestre emoțională, o zestre culturală, un anumit context familial, educațional și geo-politic, și, în interiorul acestor influențe, avem anumite grade de libertate de a alege și de a manifesta ceea ce ni se pare că merita mai mult. Prin aceste alegeri noi ne definim ca persoane. Fiecare dintre noi suntem ca un Adam căruia Dumnezeu îi trece prin față toate animalele ca să le numească, adică, ni se trec prin fața vieții noastre toate componentele realității ca să le semnificăm și să ne raportam la ele, și prin acesta să ne definim, să ne autoformăm și să dobândim o anumită soarta. Domnul Ernest Bernea spunea ca libertarea este un atribut divin pe care Dumnezeu ni l-a oferit în dar, însă ca potențialitate.
     Legile religioase: "Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu mărturisești strâmb. Să fi moral, să fi bun, sunt legi de funcționare sănătoasă și liberă a naturii umane. Orice viciu sau patima ne condiționează și ne subjugă. Cum se ne spune Domnul Iisus în Biblie: „Cel ce face păcatul este rob păcatului”. Binele, adevărul, frumosul sunt legi foarte fine, profunde și discrete ale Universului, dar nu mai puțin concrete sau mai puțin puternice decât legile fizico-chimice. Când Iisus i s-a arătat Sfântului Apostol Pavel, i-a spus: "Saule, Saule, de ce mă prigonești? Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă!" Adică Pavel agresorul era cel afectat și apăsat de către modul său agresiv de comportament. Pavel avea de suferit deoarece el se manifesta împotriva firii, împotriva normalității și a sănătății. Deși Iisus nu-i făcea nimic, Pavel avea de suferit deoarece acționa împotriva Binelui.
     Binele și răul nu sunt doar niște categorii morale abstracte fără implicații profunde și imediate în viețile noastre. Binele și răul nu sunt doar niște criterii artificiale și exterioare vieții după care vom fi judecați doar după moarte, iar până atunci putem să trăim fără consecințe imediate ale faptelor noastre. Binele și răul au implicații imediate în primul rând asupra modului în care ne autoformăm. Cum spunea părintele Teofil Părăian: "Ceea ce faci, te face." Adică ceea ce faci, bine sau rău, te formează într-un mod bun sau rău în acord cu valoarea fiecărei fapte făcute. Fiecare faptă, oricât de măruntă, are consecințe imediate asupra modului în care se formează psiho-afectivitatea noastră. În plus, o anume alegere făcută la un moment dat, ne condiționează alegerile ulterioare. Noi suntem ceea ce alegem să fim prin alegerile de fiecare clipă, deoarece în fiecare clipă alegem să fim așa și nu în alt fel. Așadar libertatea noastră trebuie să fie una responsabilă deoarece faptele noastre ne condiționează formarea psiho-emoțională și ne influențează chiar sănătatea. Cum spunea Domnul Iisus: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău.” Părintele Teofil Părăian spunea: „Păcatele ruinează pe om nu numai în latura sufle­tească, ci și în cea trupească, și nu numai religios-moral, ci chiar fizic și social.” Sorin Mihalache spune: „E bine să nu uităm că experienţele cărora ne livrăm, emoţionale sau cognitive, fixează pragurile sensibilităţii şi lasă amprente adânci în viaţa sufletească, în fondul emoţional, în tiparele noastre estetice.(...) Modul în care petrecem fiecare oră sau zi îşi adaugă efectele ce configurează echipamentul senzorial şi spiritual de receptare şi înţelegere a lumii şi a vieţii. (...) Experienţele cărora ne încredinţăm sunt tocmai cele care ne "form(at)ează". Ceea ce trăim şi modul în care o facem se adaugă în noi înşine şi sedimentează, precum aluviunile unui râu, structuri stabile ale dispoziţiilor psihocognitive, fixând - pentru multă vreme, un mod de vibraţie sufletească, un anumit fel de a trăi care ne va mişca pe mai departe, prin lume şi viaţă. Gândurile şi faptele, cuvintele şi trăirile noastre, mici şi mari, decid priza sensibilităţii şi forma dispoziţiilor lăuntrice...”
     După părerea mea, libertatea înseamnă să alegi să faci binele, adică, după cum spunea D. D. Roșca, înseamnă "să lucrezi în acord cu legile imuabile ale Universului". Libertatea efectivă nu se moștenește și nici nu se primește în dar de-a gata, ci se descoperă, se învață, se cucerește. Noi nu suntem liberi de patimi însă ne putem elibera de ele prin viața pe care ne-o alegem, prin modul de viață pe care reușim să îl cucerim. Alexandru Dragomir spunea: "Viața este cel mai primejdios joc, fiind o luptă neștiută pentru ceea ce este cel mai de preț: propria ființă."

luni, 16 aprilie 2012

Cozonacul cu șofran


Gina AGAPIE

Se spune că mărturisirea este iubire. Când omul trăieşte după poruncile divine, acţiunile sale fac să ţâşnească lumina, râu de apă vie, aşa cum apare la Iezechiel sau în Evanghelia după Ioan. Şi familia este primul loc unde se atinge vârsta adultă a urcuşului dumnezeiesc, acolo unde Isus este îmbrăcat în haină umană pentru a putea spăla picioarele ucenicilor săi.
Neprihănirea vieţii se dobândeşte prin luptă, prin fiecare act uman, prin zidirea Trupului Mistic. O măsură a credinţei şi a puterii de rugăciune, o eficacitate constând în timpul de linişte care să permită Duhului Sfânt să se adreseze inimii. Sărbătorile sfinte pe care oamenii de la sate le aşteptau, înregistrau o creştere graduală a spiritualităţii. 
În apropierea sărbătorii, părintele umbla cu Postul Paştelui stropind cu aghiazmă şi binecuvântând familia. Pătrundea în casele primenite, cu lăicerele spălate, hainele de pe culme scuturate, pardoseala şi pereţii lipiţi, icoanele şterse şi împodobite cu ştergare ţesute în război, uvertură a simfoniei pascale care amintea evenimentele: curăţirea templului, noua naştere, prezenţa Duhului – apa vie şi viitoarele practici de cult care se deşfăşurau în Biserică.
Bărbatul şi Femeia, Ion şi Anica, părinţii numeroşilor copii, se hotărau să poarte crucea din a cărei slavă trăiau. Duceau cu bucurie greul vieţii şi erau Soare unul pentru altul, chiar dacă astrul solar  trimitea câte o rază din când în când: o felie metafizică umplea darul cel mai de preţ : inima fără de limită.
Paştele recrea o lume cu Dumnezeu. Şi ţăranii din Fereştii de Vaslui ştiau să se ascundă în Sfintele Taine, într-o atitudine insuportabilă pentru cel rău: smerenia.
Şi în viaţa lor se petreceau lucruri care să le pună credinţa la încercare. Cu ochii la icoană, semn al fecundităţii creştine, ei treceau prin moartea şi învierea lui Cristos. Deveneau fiinţe duhovniceşti fără să citească Biblia, doar desăvârşindu-se în dragoste şi trăind în unitate, rod al experienţei adevărate.
Şi descifrau intenţiile dumnezeieşti în lucruri vizibile. Femeile pregăteau mâncarea tradiţională specifică aceastei zone: friptura de miel şi ciorba din măruntaie; pasca, rotundă sau dretunghiulară, tivită cu cercul din cocă, umplută cu brânză dulce, alămâie şi batoane de vanilie. La întretăierea baghetei verticale cu cea transversală, se amplasau literele INRI care aminteau de ceea ce a fost scris pe cruce: Isus Nazarineanul Regele Iudeilor. Ghismana sau alivanca era o delicatese cu iaurt şi ouă dospite, amestecate cu făină, pregătită pentru acesată zi a Învierii. Compoziţia se turna pe foi de varză nouă. Cozonacul presupunea şi el un ritual îndelungat. Pentru această sărbătoare, erau semănate seminţele de şofran, un condiment provenind din Orientul Mijlociu. Şofranul de grădină înflorea primăvara, o binecuvântare a ochilor. Se culegeau stigmatele, simbol al feminităţii, sau se rupeau florile care se fierbeau pentru ca licoarea obţinută să fie turnată peste făină în scopul colorării şi a înmiresmării aluatului. Şofranul, simbolizând lumina, se utiliza şi pentru colorarea  hainele preoţeşti. Cu toate că în alte ţări pulberea galbenă a crocusului condimenta mâncărurile cu carne de miel,  pui sau orez, în Moldova era utilizată numai pentru colorarea şi înmiresmarea cozonacului. După ce se aşeza coca în covata cea mare, plămada era lăsată să crească. Se ungeau tăvile cu oloi de dovleac şi aluatul era distribuit în tăvi. Se profita că jig'na era bine încinsă de la pască şi se coceau în ea cozonacii.
Ouăle pentru o asemenea sărbătoare sfântă erau nelipsite. Se fierbea sfecla roşie, atâta cât să se poată obţine culoarea preferată: mai mult sau mai puţin intensă, apoi se cufundau ouăle care căpătau culoarea carmin. Pentru strălucire, se ungeau cu bucăţele de şorici. Se realizau şi ouă pestriţe, sugerând picăturile de sânge căzute înainte de Înviere de pe crucea Răstignitului. Neapărat vinul pentru masa de Înviere trebuia să fie alb.
Omul simplu, sărac, putea fi copleşit de har, o făptură care să  răspundă fără măsură la chemarea mântuirii. Ajungea la un grad de slavă prin care să fie atras la Fericirea de a se împărtăşi cu viaţa veşnică. Mergeau gospodarii la slujba de Înviere. Dimineaţa,  copiii colindau casele cu Cristos a înviat! şi primeau cozocac şi ouă. Băieţii care doreau să peţească o fată, însoţea copiii şi, primind cozonacul, aveau datoria să aducă înapoi o bucată pentru a da mărturie despre calitatea de gospodină a viitoarei mirese.
Trei zile în şir trompetele şi tobele adunau sătenii la primărie şi horele nu mai conteneau.
Mamele, asemenea Mariei, trăiau într-o iubire deplină postul, umanitatea Mântuitorului, priveau la cei tineri gândindu-se la căsătoria lor, starea cea mai frumoasă pe care o poate avea o afecţiune. Căsătoria, o Înviere şi ea,  legământ nou, devenea izvor de viaţă veşnică, înmiresmată cu seminţele portocalii ale şofranului, mai scumpe decât aurul, nu doar izvor al  existenţei trecătoare.

miercuri, 4 aprilie 2012

Anica lui Moisii

Gina AGAPIE

Era soţia lui Ion Chirilă, un bărbat vrednic din Fereştii de Vaslui, care şi-a săvârşit începutul şi sfârşitul cu Dumnezeu, lăsând să vină pe lume copiii - chip limpede al Creatorului, raţiune luminată de credinţă: „De nu veţi crede, nu veţi înţelege!” (Isaia 7,9).
Avea două grădini, una în curte şi alta imensă, la deal, şi acestea i se deschideau ca o carte mărturisitoare a divinităţii,  cunună a creaţiei, prin teologie naturală.
Conştientă de sine şi de lume, găsind sensul perspectivei eternităţii în cei doisprezece copii ai săi, Anica lui Moisii, cum îi spuneau consătenii acestei femei venite cu părinţii din străinătate şi poposind în ţinutul de Nord al Moldovei, îl cunoştea bine pe Domnul prin atributele, prin lucrările Sale care odihniseră în ea. Ca şi Sara din Vechiul Testament, era mereu cu mânecile suflecate şi cufundate în aluat, amestec de făină, ulei din seminţe de bostan, apă şi sare. Cocea deasupra cuptorului câte 30-40 de turte nedospite pe care le ascundea în şervete albe de in. Uneori pregătea plăcinte cu curechi sau cu spanac, bunătăţi despre care auzim acum că ar veni din Occident. În  timpul săptămânii sau în posturi-numai legume. Fierbea cartofii în coajă, îi curăţa şi turna o picătură de ulei tocmai scos din râşniţa manuală, două pietre mari suprapuse, care aveau nevoie de forţa bărbătească a lui Ion. Castraveţii proaspeţi din grădină şi cei muraţi erau amestecaţi cu zeamă acră, şi aşa trecea masa de prânz. Alteori o supă de bob, un soi de fasole foarte mare, colorată, sau salată de gogonele cu ceapă săturau pe mesenii nu aşa de interesaţi de hrană, cât să ajungă iarăşi în grădină, la treabă ori în atelierul de tâmplărie.
Întâile cunoştinţe despre Dumnezeu le-au primit copiii de la mama lor care i-a închinat şi s-a rugat la masă ori la culcare privind la icoana de sticlă sau la cea pe glajă achiziţionate vara de la vânzătorii intraţi în sate cu marfă sfântă, ori indicând-o pe cea mare, de deasupra uşii, bătută în aramă de însuşi soţul ei, lucrător vestit pentru sculptura în lemn, pentru cruci ornamentale săpate în grinzi ori în prispe, pentru frontoanele podurilor. Anica însemna şi ea pâinea cu semnul crucii, iar Ion binecuvânta masa.
Copiii se ascundeau deseori în atelierul tatălui care, la rugămintea lor, istorisea încă şi încă o dată despre vizitatorii lui Avraam, despre păsările modelate în copilărie de Isus, despre Iuda care din gelozie omora creaturile prietenului său, despre Hristos la Templu şi despre Maica Domnului, despre Iesle.
Duminica, zi de sărbătoare, copiii îmbrăcaţi frumos, cu picioarele goale, mergeau la biserică parcurgând uneori distanţe lungi şi obositoare. Biserica rămânea o şcoală pentru întregul parcurs al vieţii acestora. Nimănui din sat nu-i plăcea să fie nedus la biserică, sau om fără nici un Dumnezeu.
În condiţii de vitregie a timpurilor - foamete, războaie, moartea a şase din cei 12 copii - Ion şi Anica nu au negat existenţa lui Dumnezeu pe care încă îl considerau preabun, preasfânt, preadrept, preaputernic. De unde această linişte a  sufletului? Din parcurgerea treptelor ascezei, a rugăciunii curate: Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Nu se poate accede cu instrumente de cercetare în de-ne-pătrunsul suflet al omului. Timpul era legat indisolubil de veşnicie. Contactul cu natura le facilita cunoaşterea catafatică a Domnului, în timp ce simplitatea sufletelor atingea perfecţiunii în unirea cu Dumnezeu, în exprimări de credinţă apofatice.
De multe ori în situaţii de cumpănă, ca atunci când medicul a ieşit de la muribunda lor fiică, Domnica, Ion şi Anica, în tăcere au căzut în genunchi. Ce se petrecea în mintea lor, în capul ţinut în ţărână? Cum le apărea Dumnezeul care, însoţit de Sfântul Petru, bătea la poarta unuia sau altuia, încercându-le credinţa? Ca într-o poveste cu Pepelea, cu o faţă galbenă şi smolită, că era cam bolnav, cu un chip de mare austeritate, un ţăran încălţat cu opinci şi îmbrăcat în costum popular, aşa cum era pictată pe icoana ţărănească o Născătoare de Dumnezeu mânioasă, blestemând poporul care nu o primeşte.
Această familie concentrează o gamă largă de modalităţi de a vieţui, reflectate în viaţa personajelor din icoane. Ca oameni simpli, cei doi soţi binecuvântaţi într-o căsătorie solidă, Ioan şi Anica, nu au considerat viaţa drept adversar puternic şi nici n-au aspirat la şanse utopice şi improbabile de câştig. Şi-au asumat evenimentele, ceea ce a  presupus deja eliberarea conştiinţei.
Ion şi Anica lui Moisii, cei iubiţi dar şi IUBITORI, au avut prin har o atitudine de copil faţă de Tatăl, de abandon în dragostea lui Dumnezeu.
Ion şi Anica lui Moisii mărturisesc o disponibilitate în a-l fi privit pe Creator ca pe Lumina lor, la nivelul trăirilor autentice.
Ion şi Anica lui Moisii au crezut că omul este opera de artă a creaţiei divine.
Ion şi Anica lui Moisii şi-au întemeiat viaţa pe Cuvântul revelat, pe darul Duhului Sfânt primit cel puţin în fiecare zi.
Ion şi Anica lui Moisii au cultivat încrederea că privind Crucea pot reconsidera milostivirea, înţelepciunea şi remediul, în aspectul ei contemplativ.
Ion şi Anica lui Moisii s-au cuminecat în iubire unul faţă de altul, amândoi faţă de copii, au primit Sfânta Cuminecătură devenind pelerini pe drumul existenţial. Au înţeles că nici Cuminecarea, nici dragostea nu au valoare fără binecuvântarea divină.

Pledoarie pentru contemporaneizarea doctrinei și a modului de organizare a partidelor și formațiunilor civice ale Convenției Democrate din România


Râmnicu Vâlcea                                                      Arh. Ion Cornea,
24 ian. 1994                                                           Preşedinte CDR Vâlcea
Vicepreşedinte-interimar AC

Cei fără de căpătâi

Încă de acum două mii de ani se profeţea că ultimii care vor conduce lumea, după Dumnezeu, preoţi, războinici şi negustori, vor fi haimanalele. Atunci se va închide marele ciclu politic şi va fi iadul pe pământ.
Peste tot unde au condus şi conduc cei fără de căpătâi spectacolul este dezolant. Cornel Regman declara că „un socialism bun face cât trei războaie”. Rezultatul a fost că această de trei ori catastrofă a favorizat apariţia unor ciudate întrupări de mentalitate care descurajează orice speranţă şi nu oferă decât o singură cale, cea a prăpastiei. Toată lumea se plânge, iar intelectualitatea, în loc să ofere soluţii, inundă mass-media cu otrăvuri verbale amplificând disperarea.

Violenţa, bogăţia, informaţia

A. Malraux spune că „secolul XXI-lea va fi spiritual (religios), sau nu va fi deloc”. Timp de trei milenii organismul social şi universal mental al omului au fost dominate de doua forţe: VIOLENŢA şi BOGĂŢIA, forţe concrete, perisabile şi epuizabile ce puteau fi manipulate de oricine, mai ales de mitocani. Cine are mai mult curaj la tranşat ciolanul? De aici tupeul lumpenproletariatului, a derbedeilor mahalalelor de a se instala la putere. Şi tot de aici îşi trage obârşia rostul partidului ca grup ce promovează preferenţial interesele unei părţi a societăţii în detrimental alteia, conducând mai târziu la dictatura partidului majorităţii.
A. Toffler a declarat că după anul 1950 a apărut cea mai redutabilă forţă ordonatoare a lumii: INFORMAŢIA. Numai că noi, românii, stăpâniţi de comunişti, am pierdut cinci revoluţii: revoluţia informaţională din anii `50, tehnologică din anii `60, a energiilor ieftine din anii `70, ecologică din anii `80 şi politică din anii `90, devenind prizonierii propriului nostru dezastru spiritual, moral şi economic.

Intelectualii

Cheia ieşirii din criză o reprezintă informaţia prin produsele sale superioare: INTELIGENŢA, ÎNŢELEPCIUNEA, ÎNDUHOVNICIREA. Informaţia este inepuizabilă şi poate multiplica la infinit bogăţia şi forţa. Fiind însă abstractă, ea nu poate fi procesată eficient decât de INTELECTUALI. Istoria îi invită deci să deschidă o nouă eră politică. De aceea au apărut pe eşichierul politic mondial partide şi alianţe politice aici, în Est, unde dezordinea a ajuns la capăt. Aceasta a devenit şansa noastră de mântuire şi premisa unei viitoare supremaţii politice. În Vest gulerele albe bine plătite şi organizate în birouri de tehnocraţi sunt încă subordonate intereselor celor ce deţin puterea: NEGUSTORII şi orice încercare de a trata informaţia ca pe un bun material sfârşeşte prin a-i anula calităţile. Devine deci necesară dobândirea conştiinţei de intelectual umanist angajat politic şi a rolului fundamental ce-l are de jucat în complexa lume contemporană.

Modern-postmodern

 Speranţa există. Principalul eveniment al acestui sfârşit de mileniu este trecerea de la mentalitatea modernă, dominată de spirit ingineresc producător de inteligenţă pe baze logice, analitico-sintetice şi folosind modele rigide de tipul structurilor si sistemelor, la mentalitatea POSTMODERNĂ, HOLISTICĂ, dominată de intelectualitatea umanistă, de spirit ana-logic şi teo-logic producător de înţelepciune şi înduhovnicire şi folosind modele flexibile din clasele organismelor, arhitecturilor si universurilor. Pentru că oricât de avansată ar fi ştiinţa şi de tentantă economia de piaţă, acestea nu pot oferii decât instrumente neputând soluţiona nici o problemă socio-existenţială. Inginerii şi-au făcut datoria producând inteligenţă, este necesară producerea şi mediatizarea pe scară largă a înţelepciunii şi refacerea intelectualităţii de elită. Pentru că înţelepciunea, ca rezultat al integrării pe nivele diferite ale informaţiilor, cunoştinţelor şi ideilor oferă cel mai înalt grad de utilitate şi e singura forţă capabilă să răstoarne mentalităţi şi destine. Şi este necesară mediatizarea ei pentru că democraţia este o vorbă goală în absenţa culturii politice care să genereze comportamente şi manifestări democratice.

Sistemul este de vină

Dar înţelepciunea, ca răspuns de maximă complexitate pe care omul îl poate da unui mediu din ce în ce mai complicat, nu poate fi pregătită decât printr-un CADRU ORGANIZATORIC SPECIAL, altul decât cel compus din şef şi subalterni.
Înainte de Revoluţie se afirma că sistemul este de vină! După 1989 am schimbat câţiva oameni din sistem, dar l-am lăsat intact. Ba mai mult, toate partidele şi formaţiunile civice din România au copiat statutul şi modul de organizare al PCR-ului. În acest context aşteptăm degeaba rezultate care să ne satisfacă. Influenţa cadrului organizatoric în obţinerea unui rezultat este totală. Diferenţa dintre proprietăţile cărbunelui şi calităţile diamantului rezultă din ordonarea diferită a aceloraşi atomi de carbon.
Despre modelul POSTMODERN-HOLISTIC de ordonare a societăţii s-a scris puţin în România(ex. SINTEZA nr. 56/1983) şi a pătruns relative recent şi în Europa de Vest. Iată ce scria despre acest model, în anul 1982, I.I. Schreiber în Sfidarea Americii: „Ceea ce ameninţă să ne zdrobească nu este un torent de bogăţie ci o ÎNŢELEPCIUNE A FOLOSIRII COMPETENŢELOR. Nu este vorba despre un flux de dolari ci de altceva şi anume de desfăşurarea pe solul european a unei arte a organizării, faţă de care noi rămânem străini. Este un adevărat război dar fără arme nucleare şi fără dolari, ci cu armele inteligenţei şi gândirii creatoare, CU TALENTUL DE CREAŢIE ÎN ORGANIZARE. 60-95% din pierderile unei întreprinderi se datorează lipsei de ÎNŢELEPCIUNE a cadrelor de conducere… Scopul conducătorilor nu trebuie să fie îmblânzirea oamenilor, ci declanşarea forţelor creatoare ale acestora.” Prin prezentarea în succesiune a celor două modele vor ieşi în evidenţă calităţile şi defectele fiecăruia.

Modelul tradiţional de organizare

Este de tip de structură sau sistem şi are caracter ierarhic, reprezentativ. Forma geometric este piramidală, are stăpân sau şef în vârf şi slugi sau subalterni la bază. Ulterior a evoluat către forma sferică, având conducătorul în centru şi conduşii la periferie. Din punct de vedere istoric, modelul a apărut şi în colectivităţile primitive de vânători ca reflex la nevoia prinderii şi împărţirii prăzii(bogăţie epuizabilă dobândită prin violenţă).
AVANTAJE: modelul este simplu, popular, singurul cunoscut.
DEZAVANTAJE: favorizează corupţia, concentrarea puterii la vârf, închiderea şi tinde spre o stranie complicitate între corupători şi corupţi, sau între victime şi călăi în formele dictatoriale. În democraţie nu se pot antrena în rândul membrilor activi mai mult de 10% din totalul celor înscrişi. Funcţionează numai prin impunerea disciplinei, iar dacă se doreşte creşterea procentului de membri activi sunt necesare măsuri coercitive. Vezi prezenţa fizică de excepţie la şedinţele PCR-ului.
Dar cel mai mare dezavantaj este acela că modelul conduce la o organizaţie potrivnică stocării şi prelucrării informaţiei prin secretomanie, exclusivism, impunerea obedienţei în rândul membrilor (obedienţa distruge gândirea) şi prin încurajarea iresponsabilităţii şi a arbitrariului la vârf în lipsa unui contract scris între aleşi şi alegători.
Subalternii prin aderarea la organizaţie sunt deposedaţi de dreptul de a emite decizii devenind mental absenţi, visători, naivi, manipulabili.
Şeful numit de sus sau de jos este împins spre exacerbarea vanităţii şi conform principiului cine împarte parte îşi face, monopolizează şi foloseşte organizaţia în scopuri personale. Fiind singur, şeful este copleşit de cantitatea de informaţii cumulată proporţional cu mărimea şi scopul organizaţiei, pe care de la un anumit punct critic nu mai este capabil să o guverneze, obligându-l la decizii superficiale şi la instaurarea legii bunului plac. Prin poziţia de unic generator de decizii şeful este obligat permanent să viziteze periferiile organizaţiei unde apar problemele, lăsând o impresie de agitaţie permanentă, pompieristică, de cetate asediată şi de nesiguranţă în stăpânirea faptelor. Practica îl omoară. Şi ce este mai grav, dacă face apel la colectiv pentru rezolvarea problemelor, după ce membri îşi asasinează unul altuia ideile bune, se ajunge la un numitor comun lipsit de orice culoare, ceva hipermediat, hipersteril şi deci hiperprost, ca şi cum adevărul roşului, galbenului şi albastrului ar fi amestecul dintre ele, griul şi nu simultaneitatea percepţiei celor trei.
În societate modelul este receptat prin intermediul membrilor, infinit mai numeroşi, etalând blegeala caracteristică slugilor.
Necesită un sediu supradimensionat care să expună privirilor şefului întreaga organizaţie şi unde subalternii să primească eficient poruncile.
Pentru că stăpânul e unic şi slugile numeroase, se manifestă permanent tendinţa de a omogeniza, a standardiza relaţiile şi deciziile pe de-o parte şi a membrilor (necesitatea omului nou), pe de alta.
Datorită concentrării puterii la vârf sistemul este vulnerabil, decapitarea ducând la prăbuşirea organizaţiei. De aceea şeful este continuu atacat.
Pierderea statutului de membru prin dobândirea calităţii de şef accentuează înstrăinarea vârfului de bază.
Întrucât sistemul înghite oameni capabili şi produce lichele există o permanentă goană după acapararea de personalităţi.
Partidele organizate după acest model emană o puternică impresie de ciolan tranşat, semănând cu un fel de animăluţe cu gheare şi creier de găină şi pântec de dinozaur, format din membri buni la alegeri şi la jumulit cotizaţia.
Omogenitatea membrilor naşte sentimentul că nimeni nu e de neînlocuit şi distruge entuziasmul şi activismul.
Dacă scopul organizaţiei este dobândirea de avantaje materiale, atunci sistemul degenerează şi se prăbuşeşte, direct proporţional cu nivelul intelectual al membrilor. Iar dacă interesul este procesarea de informaţii, atunci organizaţia se opune structural scopului în directă legătură cu gradul de complexitate al nivelului de prelucrare ce şi l-a propus.
ATENŢIE! Toate încercările de actualizare ale modelului tradiţional de organizare prin macrodimensionarea conducerii, sau crearea în cadrul sistemului a unor compartimente de tehnocraţi cu funcţie de prelucrare a datelor în interesul conducerii au dat greş, viciile structurale şi complexele legate de model dovedindu-se fatale.

Modelul postmodern, holistic

Este de tip organism, arhitectură sau univers şi are caracter participativ. Forma geometrică este de poliedru hiperstelat cuprinzând un număr mic de membri în centru, aflaţi în faza de iniţiere şi o mulţime de directori în vârfuri. Din punct de vedere istoric, modelul a apărut odată cu revoluţia informaţională a anilor ‘50 ca necesitate a prelucrării eficiente a noii resurse. Apariţia modelului a condus la schimbarea raporturilor între cele trei puteri: forţa, bogăţia, informaţia, implicate şi în arhitectura socială, în favoarea informaţiei.
Are caracter deschis, oglindeşte optim complexitatea lumii şi tinde să înglobeze prin autoreproducere şi nevoia de eterogenitate totul.
DEZAVANTAJE: modelul este necunoscut, producând efectul de şoc al viitorului. Sunt necesari oameni foarte bine pregătiţi pentru amorsarea modelului.
AVANTAJE: favorizează libera iniţiativă, responsabilitatea, dezvoltarea aptitudinilor, aspiraţiilor şi a vocaţiilor tuturor membrilor şi tinde spre înscăunarea unor relaţii de respect reciproc şi colaborare, ce conduc în final la un procent de peste 70% membri activi. Modelul funcţionează căpătând interesul prin privatizarea deciziei şi dezvoltarea vocaţiei şi prin revelarea în fiecare membru a sentimentului că este unic, necesar şi de neînlocuit.
Însă cel mai mare avantaj este acela că modelul construieşte singurul tip de organizaţie ce produce şi procesează eficient informaţia şi care valorifică integral atât calităţile cât şi defectele membrilor. Principalul duşman al vechiului model, vanitatea, devine astfel modelul dezvoltării în modelul postmodern.
Prin aderarea la organizaţie fiecare membru este împroprietărit cu dreptul de a elabora decizii în calitate de director de directorat, având ca principală misiune dezvoltarea propriei vocaţii pe baza unui program scris şi mediatizat din timp.
Cu statutul dublu de şef şi subaltern, fiecare director fiind la rândul său, prin natura interesului şi membru al altui directorat (exemplu: directorul directoratului de pescuit este interesat de ceea ce se petrece în directoratul de vânătoare, cel de ecologie, juridic etc.), se pun bazele procesului de integrare, pregătind sistemul pentru noi deschideri.
La contactul cu societatea, organizaţia este receptată prin conducători, infinit mai numeroşi, oferind senzaţia de putere caracteristică stăpânilor.
Prin poziţiile periferice pe care le ocupă directorii şi acelea de zonă centrală ocupată de membri, organizaţia va contura o imagine tonică de protecţie şi siguranţă.
Şefii fiind multiplicaţi şi stăpâni pe micile lor directorate la baza cărora stau programele lor scrise de activitate, întocmite după forţele fiecăruia, nu vor fi niciodată depăşiţi de evenimente.
Organizaţia fiind modulată în directorate, cuprinzând minim trei membri (la mai puţini discuţiile lâncezesc) şi maxim şase (la mai mulţi apare bruiajul), necesită spaţii mici de activitate. În acest context se poate folosi un microsediu, cafeneaua politică şi locuinţele directorilor, un cadru intim şi divers, favorizând mai bine contactele, deschiderea şi creativitatea.
Datorită descentralizării puterii, la vârf organizaţia devine infailibilă, atacarea tuturor membrilor deveniţi şefi, pentru a distruge organizaţia descurajează din start orice iniţiativă.
Întrucât modelul foloseşte în aceeaşi măsură valorile şi nonvalorile (prostia fiind la fel de importantă în procesarea informaţiei), organizaţia îi atrage pe toţi deopotrivă şi transformă lichelele în oameni de nădejde.
Şi ce este pozitiv, dacă se face apel la colectiv pentru rezolvarea problemelor, după ce membri îşi expun unul altuia ideile proaste, se ajunge la o configuraţie integratoare care transformă tâmpenia părţilor în înţelepciunea întregului. Cu alte cuvinte, orice cantitate de gri se poate transforma în curcubeu.
Programele directoriale pot cuprinde orice subiect, la propunerea directorilor, important nefiind ceea ce spun, ci plăcerea cu care o vor face. Vor capta astfel interesul. Iar deschiderea şedinţelor de directorat către public şi mass-media va compune imaginea organizaţiei.
Un program mai ambiţios poate fi următorul: studierea legislaţiei interbelice, a celei comuniste, a celei actuale şi a celei din ţările democratice cu privire la un anumit subiect, de exemplu: în privinţa pescuitului. Apoi finalizarea programului cu două propuneri: 1. de amendare a legislaţiei actuale pentru ca aceasta să devină compatibilă cu programele schimbării şi care să poată fi aprobată în regim de urgenţă, împreună cu tot pachetul de amendamente în momentul obţinerii puterii; 2. de întocmire a unei legi noi, bine cumpănită în întregul pachet de legi a Convenţiei.
După epuizarea unui program, un director poate promova la statutul de vicepreşedinte, apoi de preşedinte etc. Şi/sau poate fi înscris în listele electorale.
După directoratele pentru pasiuni (pentru pescuit spre exemplu) şi directoratele profesionale (exemplu: pentru arhitectură), se pot imagina şi directorate speciale: pentru elaborarea şi prelucrarea mesajului politic, cu scopul adecvării discursului la nivele diferite de receptare, pentru modele de organizare, imagine şi mass-media, al prostiei, mentalităţilor, inteligenţei, înţelepciunii, înduhovnicirii, cu studiul zvonurilor etc.

Omul politic

În concluzie, dacă pornim de la definiţia omului politic ca fiind acea personalitate care ştie să folosească în egală măsură competenţele, dar şi incompetenţele în interes public, rezultă că singura organizaţie ce poate proiecta şi edifica astfel de oameni, nu se poate întemeia decât pe modelul postmodern, holistic de organizare. Oamenii politici astfel formaţi se vor legitima raţional, asigurând stabilitatea şi eficienţa actelor politice.

CDR – puterea actuală

CDR, elaborând o platformă politică echilibrată, ocupă zona centrală a spectrului politic, obligând Puterea să ocupe extremele. Ura de clasă, de sorginte comunistă, şi ura de rasă proclamată da fascişti, amestecate cu diletantismul Puterii, dau ţării o imagine de iarmaroc. După ce acestui popor i-au fost extirpate speranţa, vocaţia muncii şi profesionalitatea, adică motoarele prosperităţii, este foarte greu să-l mai urneşti din loc cu minciuni şi giumbuşlucuri, şi cu atât mai puţin cu ura.
Guvernanţii actuali sunt încremeniţi. În exercitarea puterii nu mai pot folosi violenţa, pentru că a trecut vremea fanatismului ideologic. Nu pot folosi bogăţia, cointeresarea materială, pentru că nu pot concepe să remunereze vrednicul după cât vredniceşte şi chiulangiul după cât chiuleşte. Şi nu pot folosi informaţia, întrucât pentru actualii-foşti, un popor ignorant şi omogen se conduce mai uşor decât unul cultivat şi eterogen. Orice iluzie este de prisos.
La Râmnicu Vâlcea se procedează pe această bază la organizarea filialelor CDR şi AC. S-au înfiinţat: Clubul Pann-Civica, cu scopul formării societăţii civile, şi Filiala Vâlcea a FRD, cu scopul construirii elitei economice şi democratice. Se va mai înfiinţa Fundaţia pentru Spiritualitate Holistică, cu scopul refacerii elitei intelectuale.

luni, 2 aprilie 2012

Teoria echilibrului

Dragoș TEODORESCU

          Dogmaticii sunt peste tot. Îi întâlneşti pe stradă, în magazine, la televizor, în societate, oriunde există un grup de oameni interesaţi să asculte. Fac gesturi largi, îşi potrivesc cravata, vorbesc de parcă ar deţine cheia tuturor enigmelor Universului. Cu o singură condiţie: să fii de acord cu ei. Acceptarea ideilor pe care ţi le împărtăşesc cu generozitate reprezintă, de fapt, în viziunea acestor persoane, o conversaţie reuşită.
          Nu îi interesează opiniile tale, important este să dai cât mai mult din cap, aprobând necondiţionat. Orice subiect, indiferent de domeniu, poate deveni o nouă ocazie de a-şi etala inteligenţa, un nou tipar, o nouă axiomă. Nimeni nu are dreptul să le conteste teoriile sau să le pună sub semnul întrebării ipotezele. Acestea sunt, în mod evident, adevărate, chiar dacă nu există suficiente argumente pentru a le susţine.
          Cei care au nefericita iniţiativă de a se opune sunt consideraţi adversari, persoane răuvoitoare sau, pur şi simplu, proşti. Refugiat în turnul său de fildeş, dogmaticul renunţă la discuţie, privindu-i cu un dispreţ superior. Dacă, totuşi, va fi convins să continue, sarcasmul va deveni principala lui armă, o armă pe care o va folosi ori de câte ori va avea ocazia.
          Am întâlnit destui indivizi aparţinând acestei categorii. Oameni politici, profesori, medici, scriitori, electricieni sau ingineri, nu contează. Nu este importantă, de altfel, nici localitatea sau ţara în care trăiesc. Comună sau oraş, capitală sau provincie, Occident sau lumea a treia, dogmaticul rămâne acelaşi.
          Pentru el, flexibilitatea nu poate exista. Este un nonsens. Pasiunea cu care îşi susţine punctul de vedere se poate transforma rapid în intoleranţă, negând capacitatea altora de a avea opţiuni.
Dogmatismul, indiferent de modul în care se manifestă, reprezintă o variantă sinistră a egocentrismului. Cei care aparţin acestei lumi nu pot şi nu vor să tolereze diversitatea, exagerând dimensiunile propriilor frontiere cerebrale. Pentru ei există un singur Adevăr inexpugnabil, dincolo de bine şi rău, dincolo de toate transformările de lungă sau scurtă durată: convingerile personale.
Vreau să fiu bine înţeles. Nu contest stabilitatea mentală sau morală, dimpotrivă, acestea sunt calităţi indispensabile, pe care fiecare fiinţă umană ar trebui să le posede. Forţa principiilor, capacitatea de a lupta pentru materializarea unor idealuri conturează însuşi motorul evoluţiei, resortul care a dezvoltat societatea în ansamblul ei.
Nu pot fi de acord, însă, cu rigiditatea extremă, care ignoră sau detestă pe celălalt doar pentru că gândeşte diferit. “Eşti cu noi sau împotriva noastră”, aceasta a fost şi va rămâne justificarea tuturor regimurilor autoritare, masca sub care se ascund toate conflictele de natură etnică sau religioasă.
Există dogmatici cu o charismă deosebită, în jurul cărora se coagulează grupuri mari de oameni, dispuşi să urmeze fără discernământ ordinele liderului, chiar dacă aceasta ar presupune acţiuni extreme. Tiparul este, în general, acelaşi, influenţat, evident, de condiţiile şi stările specifice fiecărui individ. În acest creuzet al inflexiunilor se amestecă, deopotrivă, oameni corecţi sau canalii, persoane cumpătate sau libertine.
Situaţi, de multe ori, în tabere opuse, dogmaticii au, în mod necesar, aceeaşi atitudine, intensitatea disputelor dintre ei confirmând acest lucru. Al doilea război mondial este doar unul dintre numeroasele exemple privind bătălia pentru supremaţie ideologică, care continuă şi azi. Demonstrându-şi superioritatea în faţa nazismului şi comunismului, vulturii de pază ai democraţiei încearcă să o impună cu forţa pe toate meridianele, ca o pastilă amăruie pe care trebuie să o înghiţi pentru a te însănătoşi.
Cei care au devenit “jandarmi mondiali” nu au putut evita capcana dogmei, atât de irezistibilă şi, în acelaşi timp, atât de periculoasă. Stilul lor de viaţă este perfect şi, prin urmare, trebuie îmbrăţişat de toţi. Dacă ceilalţi nu vor, atunci vor trebui convinşi, nu contează prin ce mijloace, acestea vor fi scuzate, oricum, de atingerea scopului.
Poate fi oare sistemul democratic “cea mai bună dintre lumile posibile”? Istoria (şi nu numai) a demonstrat, cel puţin până acum, că respectiva ideologie prezintă cele mai multe avantaje. A o distribui, însă, precum o marfă, sub protecţia mitralierelor, înseamnă a o discredita aproape ireversibil în ochii celor care sunt îndemnaţi să o cumpere.
Nu poţi distruge tradiţii sau mentalităţi doar pentru că le consideri nocive. În mod firesc, cei care le păstrează se vor opune, iar tu vei fi considerat un intrus, indiferent cât de mult vei cheltui pentru a le câştiga bunăvoinţa. Noi pretexte pentru alte încleştări, noi surse de venit pentru vânzătorii de arme sau pentru geambaşii de terenuri şi petrol. În acest punct, însăşi motivaţia conflictului dispare, iar democraţia devine “terorism cu faţă umană”…
Paradoxal, violenţa şi anarhia au devenit elemente fireşti ale evoluţiei, pretexte ale unui viitor militarizat, în care libertatea este impusă cu biciul sau cenzurată discret prin intermediul tehnologiei. Dincolo de toate probabilităţile, însă, indiferent de formă sau orânduire socială, dogmele vor continua să existe, emblemă eternă a orgoliului uman.