miercuri, 30 mai 2012

Cea mai preţioasă carte

Victor OSTROPEL

Ştiţi cartea aceea groasă şi cu coperţi negre pe care o ţineţi în bibliotecă şi pe care uneori, înaintea marilor praznice, o mai ştergeţi de praf? Ei bine, acea carte se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia, este cea mai editată carte şi chiar dacă unii dintre noi o păstrează la vedere, pe raftul central al mobilei din sufragerie, ea nu este chiar un bibelou din porţelan fin. Mă rog... poate fi îngrijită precum un bibelou, însă Sfânta Scriptură este cu mult mai preţioasă decât orice ou Faberge, spre exemplu. Acum nu vă aruncaţi asupra bietei cărţi cu gândul de a o valorifica, am spus doar că este cu mult mai preţioasă, nu am spus că ar fi şi mai scumpă.
De ce este Biblia atât de preţioasă? Deoarece în paginile sale, Dumnezeu însuşi ni se adresează în limbaj uman, pentru a ne descoperi tainele sale. Cu alte cuvinte, autorul principal al Sfintei Scripturi este chiar Dumnezeu, hagiografii (scriitorii care au redactat prin propriile puteri şi capacităţi textul sacru) sunt doar autori secundari. Iar participarea directă a lui Dumnezeu la redactarea cărţilor sfinte care alcătuiesc Biblia este numită inspiraţie. Nu, cu siguranţă nu este vorba despre inspiraţia pe care o avem (sau nu) atunci când le scriem celor dragi. Nu este vorba nici măcar de inspiraţia poeţilor sau a artiştilor. Nu poate fi vorba despre aşa ceva, pentru că inspiraţia despre care vorbesc acum este acţiunea, intervenţia divină prin care Dumnezeu se adresează omului, prin limbaj omenesc. Gândiţi-vă la întruparea Mântuitorului... În acelaşi mod ca şi în întrupare, şi în Sfânta Scriptură, Dumnezeu se umileşte, permite ca mesajul, cuvântul său să fie îmbrăcat în mesaje sau cuvinte de tip uman, care sunt imperfecte.
Atunci când citim Sfânta Scriptură trebuie să ne întrebăm, în permanenţă, ce doreşte Domnul de la noi, care este mesajul din spatele textului respectiv? Însă va trebui să ţinem seama şi de cultura şi de timpul în care au trăit hagiografii, de genurile literare folosite în respectiva epocă, de modul în care se vorbea sau se povestea în acele vremuri. Şi aceasta pentru că Biblia, cu siguranţă, cuprinde o mulţime de texte dificile, greu de înţeles sau acceptat. Sfântul Apostol Petru ne-a şi avertizat: „Sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor”. Astfel, în timpul lecturii Sfintei Scripturi, putem distinge mai multe sensuri: cel literar (este sensul care ne învaţă faptele pe care să le facem), cel alegoric (ne învaţă ce trebuie să credem), cel moral (ne învaţă ce trebuie să facem) şi cel anagogic (sensul care ne învaţă care ne este idealul).
Cu toate că Sfânta Scriptură deţine un rol central în liturgie, Biserica ne îndeamnă pe toţi creştinii ca, prin lectura frecventă a Bibliei, să ajungem la o mai profundă cunoaştere a Mântuitorului. Sfântul Ieronim spunea şi el: „Necunoaşterea scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Hristos”. Iar cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte pe Isus este citirea (barem) a Noului Testament, începând cu cărţile care au conţinut istoric (cele patru evanghelii - ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan - şi Faptele Apostolilor) şi continuând cu cele didactice (scrisorile pastorale ale lui Pavel şi scrisorile catolice sau universale ale lui Iacob, Petru, Ioan şi Iuda).
Pentru încheiere am păstrat motto-ul următor: „Nu ajunge să aveţi Biblie, ci trebuie să o şi citiţi; nu ajunge să citiţi Biblia, ci trebuie să o şi înţelegeţi şi meditaţi; nu ajunge să o înţelegeţi şi să o meditaţi, ci TREBUIE SĂ O TRĂIŢI!

miercuri, 23 mai 2012

Satul sau lumea de dincolo de istorie...


Dragoș TEODORESCU


Încă de la începuturile definirii sale ca fiinţă raţională, omul a refuzat izolarea, apropiindu-se de ceilalţi, alături de care şi-a conturat nevoile, instinctele şi aspiraţiile.
Fără îndoială, fermentul care a născut şi a impus familia, tribul  sau ginta ca expresii ale evoluţiei a fost instinctul social. Colectivităţile numeroase, vânătorii nomazi care gustau senzaţia inedită a stabilităţii legându-se de pământurile care îi hrăneau s-au transformat, lent şi inevitabil, în solide comunităţi teritoriale, temelia viitoarelor popoare.
Enigmatice şi, în acelaşi timp, fascinante, urmele primelor civilizaţii umane se topesc în întunericul miturilor, legendele fiind imposibil de descifrat în maniera riguroasă a oamenilor de ştiinţă contemporani. Care au fost primii Adami şi cele dintâi Eve care au îmblânzit animalele şi au descoperit focul? A existat o limbă comună sau, dimpotrivă, marile continente au plămădit idioame aparte, adaptate particularităţilor geografice?
Cuvintele şi-au extras, cu siguranţă, esenţa din urletele animalelor şi din ţipetele păsărilor, fiind modelate apoi de tiparele raţiunii. Omul a învăţat să vorbească pentru a supravieţui, în mijlocul unei naturi care îl putea ocroti sau ucide. Remarcabila lui inteligenţă a compensat evidenta fragilitate biologică.
Trăind în grup, a înţeles necesitatea unui conducător şi a încercat să menţină echilibrul între el şi ceilalţi. S-au cristalizat, astfel, legăturile de rudenie şi interesele economice comune, nucleul satului primitiv.
Corturile (din diferite materiale) au fost primele dovezi ale întemeierii unei aşezări. Din ele s-au dezvoltat bordeiele şi, mult mai târziu, casele, ca elemente  ale unui confort incipient, marcând, însă, o separare definitivă a familiilor, o căutare a intimităţii.
Locuinţele adăposteau, de regulă, trei generaţii, legate între ele prin filiaţie directă (bunici, părinţi, copii), vârsta oferind prestigiul absolut, generator de experienţă şi înţelepciune. Obiceiul reprezenta moştenirea strămoşilor, creuzetul de cunoştinţe pe care cei bătrâni se simţeau datori să le transmită celor de lângă ei.
Relaţiile între membrii unei familii şi restul colectivităţii rurale au continuat să rămână suficient de apropiate pentru a-şi oferi reciproc sprijin în momentele în care prezenţa celorlalţi era necesară.
Universul rural reprezenta “axis mundi”, era spaţiul de convieţuire în care se consumau micile drame cotidiene şi martorul necesar al momentelor esenţiale din viaţa unui individ (naşterea, nunta şi moartea).
În general (cu excepţia ultimelor două sau trei secole), limitele satelor erau destul de rar depăşite de către cei care se născuseră aici, doar războaiele, invaziile sau catastrofele naturale determinându-i pe aceştia să se stabilească în altă parte.
De cele mai multe ori, aceste retrageri demografice erau temporare, locuitorii revenind în teritoriul părăsit odată cu dispariţia sursei de pericol, tradiţia sedentarităţii fiind suficient de puternică pentru a-şi pune în multe cazuri amprenta asupra psihicului colectiv.
Satul îşi relua, în acest mod, monotonia existenţială, impulsionat de ataşamentul celor care îl locuiau şi care nu concepeau să trăiască în altă parte, dorind o reîntoarcere cât mai rapidă la vechiul mod de viaţă, normat de cutume imemoriale (fapt valabil pentru aşezările rurale din orice zonă a lumii).
Asistăm, astfel, la perpetuarea, inclusiv în perioada contemporană, a unei societăţi închise, refractară la fenomenele exterioare, ale cărei principale caracteristici sunt conservatorismul excesiv şi menţinerea “tradiţiei” (un ansamblu străvechi de norme educaţional-juridice, în care se regăsesc obiceiuri, dansuri sau ritualuri).
Evoluţia satului a fost, în principiu, limitată la un anumit nivel al progresului tehnologic, capacitatea de adaptare la transformările sociale care au caracterizat ultimul mileniu reducându-se drastic, ţăranul fiind receptat deseori ca o fiinţă rudimentară, uşor de manipulat.
Perioada medievală înseamnă o schimbare treptată a mentalităţilor istorice, o epocă de expansiune şi dezvoltare a fenomenului urban (în Europa, după “mileniul întunecat” al migraţiilor), oraşul devenind acea oglindă a civilizaţiei şi dinamismului pe care ruralitatea o refuza cu înverşunare, dispreţuind-o.
S-a creat, astfel, un puternic antagonism între cele două dimensiuni ale locuirii umane, contradicţie accentuată în ultimele secole, revoluţia industrială consfinţind supremaţia oraşului, incontestabilul pol economic şi cultural.
Efectele politicii mercantiliste, acumularea şi investirea capitalului au influenţat, însă, în mod inevitabil, majoritatea regiunilor lumii, inclusiv spaţiile rurale, atât de încăpăţânate în propria lor inerţie.
Stratificarea pe criterii economice (prezentă încă de la sfârşitul preistoriei) a dezvoltat alte valenţe în  epoca modernă, divizând profund universul imobil al satului. Pământul, principalul etalon al prosperităţii, începe să fie convertit în bani, vechea nobilime rurală şi ţăranii înstăriţi adaptându-se structurilor capitaliste.
Cele două clase sociale aveau, în fapt, rădăcini comune, fiind diferenţiate doar de capacitatea lor de acumulare materială. Fără a fi total integraţi lumii în care locuiau, noii potentaţi au adus cu ei o mentalitate cvasiurbană,  demolând sau alterând considerabil rigiditatea tradiţiei.
Vestul continentului european, America de Nord sau extremitatea estică a Asiei (Japonia) au fost cele mai expuse transformării, satul autentic fiind, astăzi, o dimensiune aproape dispărută în aceste zone. Asfalt, apă curentă, căldură sau magazine bine aprovizionate reprezintă efectele unei economii cu o dezvoltare agresivă, care a impus noile ritmuri ale progresului în spaţiul ruralităţii.
Dincolo de aceste exemple ale “ofensivei viitorului”, rămâne distrugerea iremediabilă a tradiţiei locale, înstrăinarea şi pierderea propriei individualităţi. Paradoxal sau nu, păstrarea acestor elemente care definesc universul sătesc a fost posibilă în regiunile subdezvoltate, pasive din punct de vedere evolutiv, care au reuşit să conserve o moştenire multimilenară.
În ultimele decenii, însă, relaţia de echilibru dintre zona rurală şi orgoliosul spaţiu urban este în pericol, satul fiind ostracizat şi părăsit de propriii săi locuitori, care refuză să privească în urmă. Sărăcia, munca abrutizantă şi un sentiment acut de inferioritate sunt suficiente pentru a-i determina pe aceştia să îşi abandoneze originea, negând apartenenţa la un loc care nu le mai poate oferi nimic.
Potenţiala globalizare a civilizaţiei reprezintă, pe lângă avantajele incontestabile, o uniformizare a stărilor cotidiene, precum şi o nivelare nocivă a modului de viaţă la nivel mondial.
Supravieţuirea satului ca o entitate aparte, situată în afara evoluţiei istorice, este doar una dintre complicatele probleme cu care se confruntă societatea de azi. O problemă aproape imposibil de rezolvat.
Modul de viaţă rural nu poate fi modelat sau adaptat noilor dimensiuni, el este o prelungire inflexibilă a începuturilor umanităţii, o încremenire în tiparele unei lumi pe care viitorul o refuză şi a cărei viabilitate a expirat de mult.
Satul modern este un hibrid, o tristă tentativă a rasei umane de a-şi salva moştenirea. Implementarea confortului în acest spaţiu nu poate ascunde  evidenta victorie demografică a oraşului, care absoarbe totul, ca un burete enorm.
  Metropolele reprezintă o realitate în plină expansiune, preluând şi dezvoltând viciile universale ale urbanităţii. Poluarea, infracţionalitatea, alienarea afectivă- iată coordonatele esenţiale pe care se ridică noii coloşi, adevăratele citadele ale mileniului trei.
Universul de beton fascinează şi distruge, în acelaşi ritm cu transformările excepţionale ale civilizaţiei. Totul se derulează rapid, ca o peliculă de film, rece, distant şi corect, informaţiile se nasc şi sunt asimilate cu lăcomia specifică a omului sufocat de tehnologie.
Retras în propriile limite, spaţiul rural nu aşteaptă nimic şi nu mai poate oferi nimic, agonia lui devenind inevitabilă. Păstrarea tradiţiei nu mai este o opţiune pentru noile generaţii, iar transmiterea ei necesită costuri care, în destule cazuri, nu se mai justifică. O societate în continuă modelare nu poate admite respectiva încremenire, privind-o, cel mult, ca pe o curiozitate a unui trecut confuz şi îndepărtat.
Satul va supravieţui, probabil, în rezervaţii, muzee în aer liber care există deja pentru a conserva acest produs arhaic, ambalându-l într-un înveliş artificial şi strălucitor. Turişti curioşi se vor opri, vor fotografia, apoi vor pleca mai departe, admirând ambianţa idilică a caselor pustii, pentru care timpul a încetat să mai curgă.
  În viziunea rurală, viaţa nu este decât o dâră de fum, risipită la primele şoapte ale furtunii. Fatalismul este prezent pretutindeni, ca o obsesie existenţială, acceptând şi înţelegând destinul teribil care se va împlini. Nici o dorinţă de rezistenţă- apele sufletului devin albastre şi limpezi, respirând căldura ucigaşă a deşertului.
 Eşafodul zilei de mâine devine o certitudine dureroasă, timpul este călăul care îşi ascute ghilotina. Retraşi în universul lor, ţăranii îşi respectă propriile cutume cu disperarea fecundă a condamnatului la moarte, lucid până la capăt.
   Şi totuşi... să fie viitorul satului mondial doar o imensă grădină zoologică, un spaţiu inert, lipsit de certitudini?   Poate că da, poate că nu. Ascunsă, undeva,  într-o cutie, Speranţa continuă să îşi mângâie aripile…

vineri, 4 mai 2012

Confesiuni

.. Au trecut câţiva zeci de ani din aventura mea biologică, iar atitudinea faţă de ceilalţi continuă să reprezinte o ecuaţie în continuă transformare. Totul depindea, şi depinde încă, de intensitatea furtunilor sufleteşti, de capacitatea interacţionării cu Existenţa. Experimentez situaţii bizare sau monotone, mă simt trist sau exagerat de vesel, privesc în tăcere frunzele unui copac sau bârfesc cu prietenii într-un local, ciocnind o sticlă cu bere şi discutând despre tigrii de hârtie ai viitorului.
Nu pot fugi de mine însumi. Sunt o clădire cu pereţii de sticlă, care închide un prizonier, torturându-l în fiecare secundă cu imaginea de dincolo de ziduri. Poţi privi, dar nu poţi atinge, depăşirea limitei este imposibilă.
Simt curgerea, desfăşurarea haotică a ritmurilor vitale, malaxorul enorm care înghite idei, ţipete, gânduri, probleme, săruturi, filme, descoperiri, ştiri mondene, sărăcie, lux, perversiuni, paranormal, religie, maşini, reviste, orgoliu, sex, rasism, frământări, războaie, dezastre, râs, iarbă...
În momentele de luciditate, înţeleg. Nimic nu e măsurabil, nimic nu poate fi explicat. Lamentaţiile filozofice sunt interesante, dar inutile, jucării frumos colorate, hrănite cu aer. Ne opunem râului, înotând cu energia propriilor noastre incertitudini, încercând să definim sau să contestăm miracolul născut continuu, din fiecare respiraţie...
Citesc în continuare destul de mult. Uneori scriu. O carte bună îmi poate trezi inspiraţia, cravaşându-mi neuronii pentru a construi câteva cuvinte. De ce nu? Mintea rămâne, ca de obicei, câinele viclean şi fidel, hrănit cu iluzii, animalul lătrător care încearcă să-şi justifice utilitatea.       
 Din când în când, îmi doresc să mă plimb, urmărind cu privirea insuportabila frumuseţe a lumii, topindu-se în asfalt sau în respiraţia celorlalţi, mereu vie, ca un cuţit strălucitor în căutarea sângelui. Străzile se nasc în fiecare zi, altfel, pregătind simfonia pantofilor grăbiţi şi confuzi, evadaţi din somn...
Pentru cunoscuţi, pot părea o fiinţă ciudată, instruită, capabilă de reflecţii existenţiale. Măgulitor şi, totuşi, atât de fals, la fel ca perspectivele noastre confuze asupra celorlalţi, acei ochelari strâmbi şi murdari, pe care ne încăpăţânăm să-i păstrăm pe nas, pentru a construi comunicarea.
Cine sunt eu, cine sunteţi voi? Nelinişti pluricelulare, ferestre întredeschise către Marele Mister? Dacă vreţi definiţii, voi încerca să le formulez. În fapt, o armată de gânditori s-a ocupat cu asta, de la începuturi, prin urmare, nu pot spera că voi fi cu adevărat original.
Un paradox: nu putem deveni fericiţi, chiar dacă totul în jurul nostru produce ingredientele fericirii. O eventuală transformare în acest sens nu ar produce decât îngeri monotoni şi confuzi, dispuşi să aştepte orice ocazie pentru a regăsi păcatul originar.
Existăm într-un spaţiu al frontierelor permeabile, pe care le putem traversa, dar pe care nu le putem anula. Iluzia este acel teritoriu aflat dincolo, tot mai departe, în prelungirea următorului continent. Suntem construiţi din fire invizibile, ţesute din pânza Marelui Păianjen, entităţi inimitabile, dar păstrând, instinctiv, dorinţa de a compara.
Ne naştem, evoluăm, asimilăm trăsăturile mediului familial, apropiat, devenind un mozaic de principii şi prejudecăţi, pe care le expunem drept germinaţii personale. Iubim sau urâm, în proporţie copleşitoare, conform ecuaţiei mentale a strămoşilor, dar proclamăm permanent victoria modernităţii, zdrobirea definitivă a tiparelor, originalitatea...
Umanitatea este o paletă a culorilor relative, topite în tablourile unui pictor genial şi discret. Imperfecţiunea devine, astfel, permanent, trăsătura propriei noastre valori, justificarea căutării, degetul întins spre mirajul superb al liniei orizontului. Pendulăm, fascinaţi, între anxietate şi iluminare, cele două extreme care ne conturează rutina de a fi, ca de fiecare dată în puţinele milenii ale epopeii noastre. Atât de banal, atât de sublim. De foarte multe ori, între nebuni şi sfinţi nu există decât umbra unui pas...