miercuri, 30 mai 2012

Cea mai preţioasă carte

Victor OSTROPEL

Ştiţi cartea aceea groasă şi cu coperţi negre pe care o ţineţi în bibliotecă şi pe care uneori, înaintea marilor praznice, o mai ştergeţi de praf? Ei bine, acea carte se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia, este cea mai editată carte şi chiar dacă unii dintre noi o păstrează la vedere, pe raftul central al mobilei din sufragerie, ea nu este chiar un bibelou din porţelan fin. Mă rog... poate fi îngrijită precum un bibelou, însă Sfânta Scriptură este cu mult mai preţioasă decât orice ou Faberge, spre exemplu. Acum nu vă aruncaţi asupra bietei cărţi cu gândul de a o valorifica, am spus doar că este cu mult mai preţioasă, nu am spus că ar fi şi mai scumpă.
De ce este Biblia atât de preţioasă? Deoarece în paginile sale, Dumnezeu însuşi ni se adresează în limbaj uman, pentru a ne descoperi tainele sale. Cu alte cuvinte, autorul principal al Sfintei Scripturi este chiar Dumnezeu, hagiografii (scriitorii care au redactat prin propriile puteri şi capacităţi textul sacru) sunt doar autori secundari. Iar participarea directă a lui Dumnezeu la redactarea cărţilor sfinte care alcătuiesc Biblia este numită inspiraţie. Nu, cu siguranţă nu este vorba despre inspiraţia pe care o avem (sau nu) atunci când le scriem celor dragi. Nu este vorba nici măcar de inspiraţia poeţilor sau a artiştilor. Nu poate fi vorba despre aşa ceva, pentru că inspiraţia despre care vorbesc acum este acţiunea, intervenţia divină prin care Dumnezeu se adresează omului, prin limbaj omenesc. Gândiţi-vă la întruparea Mântuitorului... În acelaşi mod ca şi în întrupare, şi în Sfânta Scriptură, Dumnezeu se umileşte, permite ca mesajul, cuvântul său să fie îmbrăcat în mesaje sau cuvinte de tip uman, care sunt imperfecte.
Atunci când citim Sfânta Scriptură trebuie să ne întrebăm, în permanenţă, ce doreşte Domnul de la noi, care este mesajul din spatele textului respectiv? Însă va trebui să ţinem seama şi de cultura şi de timpul în care au trăit hagiografii, de genurile literare folosite în respectiva epocă, de modul în care se vorbea sau se povestea în acele vremuri. Şi aceasta pentru că Biblia, cu siguranţă, cuprinde o mulţime de texte dificile, greu de înţeles sau acceptat. Sfântul Apostol Petru ne-a şi avertizat: „Sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor”. Astfel, în timpul lecturii Sfintei Scripturi, putem distinge mai multe sensuri: cel literar (este sensul care ne învaţă faptele pe care să le facem), cel alegoric (ne învaţă ce trebuie să credem), cel moral (ne învaţă ce trebuie să facem) şi cel anagogic (sensul care ne învaţă care ne este idealul).
Cu toate că Sfânta Scriptură deţine un rol central în liturgie, Biserica ne îndeamnă pe toţi creştinii ca, prin lectura frecventă a Bibliei, să ajungem la o mai profundă cunoaştere a Mântuitorului. Sfântul Ieronim spunea şi el: „Necunoaşterea scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Hristos”. Iar cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte pe Isus este citirea (barem) a Noului Testament, începând cu cărţile care au conţinut istoric (cele patru evanghelii - ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan - şi Faptele Apostolilor) şi continuând cu cele didactice (scrisorile pastorale ale lui Pavel şi scrisorile catolice sau universale ale lui Iacob, Petru, Ioan şi Iuda).
Pentru încheiere am păstrat motto-ul următor: „Nu ajunge să aveţi Biblie, ci trebuie să o şi citiţi; nu ajunge să citiţi Biblia, ci trebuie să o şi înţelegeţi şi meditaţi; nu ajunge să o înţelegeţi şi să o meditaţi, ci TREBUIE SĂ O TRĂIŢI!

miercuri, 23 mai 2012

Despre subiectivism

Eugen Ionuț MISAILESCU

      Arthur Schopenhauer -„Aforisme asupra înțelepciunii în viață”: „Un punct însemnat dacă e vorba să ducem o viață înțeleaptă, este proporția în care luăm în băgare de seamă timpul de față și timpul viitor, pentru ca unul să nu ne strice pe celălalt. Mulți trăiesc prea în actualitate: cei ușori (hedoniștii); alții prea în viitorime: cei fricoși și îngrijorați. Rar se va găsi cineva să păzească proporția cea dreaptă. Oamenii care prin proiecte și speranțe nu trăiesc decât în viitor, care privesc totdeauna înaintea lor și aleargă cu nerăbdare numai după lucrurile care au să vină, așteptând ca numai acelea să le aducă fericirea cea adevărată, și pentru moment lasă să treacă actualitatea fără a se folosi de ea, se aseamănă, cu tot aerul lor cel serios, măgarilor din Italia, cărora li se leagă la cap un smoc de fân ce-l văd mereu înaintea ochilor și, dând să-l prindă, grăbesc pasul. În loc de a fi totdeauna preocupați cu planurile și grijile viitorului sau de a ne pierde în dorul trecutului, nu trebuie să uităm niciodată că ACTUALITATEA ESTE SINGURA REALĂ ȘI NUMAI EA ESTE SIGURĂ. (…) Numai actualitatea e adevărată și activă; ea este timpul real împlinit și existența noastră este cuprinsă mai ales în ea. De aceea ar trebui să o învrednicim de O PRIMIRE VESELĂ, ȘI ORICE ORĂ SUPORTABILĂ ȘI LIBERĂ DE NEPLĂCERI IMEDIATE SAU DE DURERI SĂ O PETRECEM CU CONȘTIINȚA BINELUI EI, și să nu o înveninăm cu gândul la speranțele înșelate din trecut sau la grijile din viitor. Căci este lucru foarte nechibzuit a lepăda ceasul cel bun care se înfățisează, și de a-l tulbura cu necazul celor trecute sau de teama celor viitoare. (n.r. Nicolae Iorga spunea: „Tinerii sunt sclavii viselor iar bătrânii servitorii regretelor.”) Grija, chiar și părerea de rău, să-și aiba vremea lor hotărâtă, dar după trecerea ei să urmăm sfatul autorului grec: „Cele trecute să fie uitate! Cele viitoare sunt în mâna zeilor!”
      Iar pentru cele prezente să ascultăm sfatul lui Seneca: „Ia fiecare zi în parte drept toată viața!” și să ne facem această vreme, singura reală, pe cât se poate de plăcută(n.r. dar nu în sens hedonist).
      Cu cât însă e cineva mai liniștit din partea fricii cu atât îl neliniștesc mai mult dorințele și pretențiile. Cântecul lui Goethe „nu aștept nimic de la viață”, în adevăratul său înțeles ne spune că numai după ce omul a renunțat la toate pretențiile exagerate și s-a mărginit la o existență simplă și modestă, dobândește acea liniște a spiritului care este temelia fericirii omenești, fiindcă e neapărată pentru a ne putea bucura de actualitate. În acest scop trebuie să ne aducem aminte că ziua de astăzi vine numai o singură dată și nu mai revine. (…)
      Asemenea am prețui mai bine actualitatea și ne-am bucura mai mult de ea, dacă în zilele de liniște și de sănătate ne-am gândi totdeauna că la vreme de durere și de supărare, aducerea aminte ne înfățișează orice oră petrecută fără suferință ca pe un rai pierdut, ca pe un prieten neprețuit. DAR NOI TRECEM PRIN ZILELE FRUMOASE FARĂ A LE SIMȚI. MII DE ORE VESELE ȘI FRUMOASE LE LĂSĂM SĂ TREACĂ PRIN-NAINTEA NOASTRĂ FĂRĂ A NE BUCURA DE ELE, FĂRĂ A LE ÎNTÂMPINA MĂCAR CU UN ZÂMBET. AR TREBUI, DIMPOTRIVĂ, SĂ PREȚUIM ACTUALITATEA SUPORTABILĂ, FIE EA CÂT DE BANALĂ, ÎN LOC DE A O PRIVI CU ATÂTA NEPĂSARE ȘI SĂ NE GRĂBIM A SCĂPA DE EA; AR TREBUI SĂ NE ADUCEM AMINTE CĂ ACEL MOMENT SE PIERDE PENTRU VECIE ȘI DE ACUM ÎNAINTE SE PĂSTREAZĂ DOAR ÎN MEMORIE.”    
      În sensul celor de mai sus se poate adăuga ca propria noastră minte ne poate fi cel mai mare dușman deoarece relația noastră subiectivă cu noi înșine e totalmente incorectă. Atitudinea, adminsitrarea reacțiilor, tendințelor, a ceea ce ne permitem să gândim(despre noi înșine, despre realitatea înconjurătoare, despre Dumnezeu) sunt foarte importante, căci au consecințe imediate în emoționalitatea noastră. Lipsa de prietenie a omului cu sine însuși este o problemă serioasă. „Încrederea în puterile noastre, în însușirile proprii este absolut necesară unei vieți rodnice, cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele firești ale făpturii noastre neîmplinite.(…) Diavolul lucrează acolo unde sunt prezente complexele de inferioritate.” – Ernest Bernea.
      Mulți dintre noi avem o subiectivitate negativă, adică există ceva în subconștientul nostru care ne aduce mereu în atenție aspecte negative ale realității și vieții: nemulțumire, greșelile altora, plictiseală, nerăbdare, anxietate, vinovății(reale sau aparente), ruminație(impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare), „hard feelings”(ură, invidie, răutate etc) și tot felul de alte pretexte cu scopul de a ne fi răpită starea de bine, de bucurie a vieții. Această subiectivitate negativă trebuie învinsă prin efort conștient, adică trebuie să dăm la o parte aspectele negative și să ne orientăm mintea, simțirea și acțiunea către lucruri pozitive. Așa cum în ordinea fizică a realității trebuie să facem în fiecare moment „efortul” de a învinge forța gravitațională(efort cu care ne-am obișnuit și pe care nu-l mai percepem în mod conștient), la fel în ordinea psiho-afectivă trebuie să facem „efortul” de a ne orienta spre lumină, spre frumos, spre bine. Părintele Teofil Părăian de la Sâmbata spunea: „Împotriva gândului rău se luptă cu gândul cel bun”. Suntem însoțiți de un cortegiu de atracții și respingeri, nemulțumiri, indispoziții, … Fiecare om are propriul său halou de condiționări, pe care trebuie să încerce să și-l îmbunătățească prin re-filtrări din ce în ce mai fine. Fiecare are propriile lui gânduri automate, care cu timpul se transformă în scheme de gândire. Gândurile automate sunt acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul (de exemplu, sună telefonul și primul gând este: “S-a întâmplat ceva grav!”). Ele sunt specifice si concrete, considerate plauzibile și sunt specifice unei anumite persoane. Schemele sunt niște complexe sau unitați de gânduri și credințe pe baza cărora un individ își planifică și își conduce viața. Pentru corectarea schemelor de gândire e necesară supervizarea unei persoane cu o viziune superioară nouă (duhovnic, psiholog, filozof,…). Odată identificate aceste gânduri automate și schemele, persoana trebuie să caute erorile din acestea. Unele dintre aceste erori sunt: Catastrofizarea – a te gândi la ce e mai rău, a exagera impactul negativ al unei situații. Polarizarea - se referă la tendința de a vedea toate lucrurile ca fiind ori bune, ori rele, fără nuanțări. Personalizarea – tendința de a vedea totul în jur ca avand legatură cu persoana noastră. Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea selectiva – concentrarea pe un detaliu și ignorarea contextului. Diminuarea – incapacitatea de a accepta laudele celorlalți. Inferența arbitrară – a sări direct la concluzii, fără a lua in calcul toate datele. (http://www.psihogen.ro)
      Dar cel mai bun filtru pe care-l putem pune în calea gândurilor negative este să respectăm preceptele biblice (dar fără să internalizăm exigențe insuficient reflectate, în sensul că multe dintre exigențele biblice pot fi înțelese greșit dacă sunt luate în litera și nu în spiritul lor. De exemplu se spune ca dacă te lovește cineva peste obrazul stîng să-l întorci și pe cel drept, dar Iisus nu a întors, în mod fizic, obrazul când a fost pălmuit de către sluga arhiereului, ci l-a întrebat de ce Îl lovește. Deci grijă mare la acest aspect … Nu e locul aici pentru detalieri…).
      Iată mai jos tratată aceeași temă de către Andrei Pleșu: „Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele sau, pur şi simplu, la timpul care te separă încă de ele. Eşti mereu, printr-un soi de neodihnă a asociativităţii, în altă parte decît acolo unde tocmai trăieşti ceva. Nefericirea zilnică e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc să focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl preced sau îi urmează. Fericirea aflată la îndemînă se dizolvă, subminată de nostalgii, anxietăţi, false lucidităţi, presentimente. Ceea ce înseamnă că ea nu mai e resimţită ca fericire, nu mai e recunoscută în splendoarea simplităţii sale.
      Dar dacă te mişti printre obiecte şi realităţi pe care nu le recunoşti ca atare, se cheamă că te mişti într-o lume închipuită, într-o plăsmuire care n-are nimic de a face cu lumea adevărată. Eşti captiv într-o reţea de ipoteze private, într-un univers paralel. În universul acesta nu te poţi întîlni decît cu tine însuţi, în forma ta cea mai proastă. Iei fiecare lucru drept altceva decît este, şi anume drept ceea ce fac din el aprehensiunile, spaimele şi reveriile tale. Bucuria reală, palpabilă, e adumbrită de o legiune de impurităţi imaginare. La fel, nefericirea reală e camuflată de nenumărate anestezii conjuncturale. Cu alte cuvinte, nu sîntem capabili să recunoaştem, ca atare, nici fericirile, nici nefericirile curente. Luăm drept fericiri satisfacţii de mîna a doua şi drept nefericiri mici crize de indispoziţie.
      Întîlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a-i fi întîlnit. Trăim împrejurări spectaculoase şi nu citim în ele amprenta destinului. Ratăm, clipă de clipă, miracolul, semnificaţia, patosul. Ratăm, deopotrivă, „sentimentul tragic al vieţii“, abisul cîte unei zile, catastrofa latentă a cîte unei întîmplări oarecare. Sîntem inadecvaţi, oblici, afoni şi orbi. Trăim stins, pe o nesfîrşită tangentă la real, inapţi să distingem între esenţial şi accesoriu, între ce e important şi ce nu, între circumstanţa decisivă şi accidentul colateral. Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lîngă noi şi n-o recunoaştem. Sîntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă. Pînă şi moartea proprie ne apare ca improbabilă. N-o putem recunoaşte ca problemă acută a reflexiei cotidiene. Traversăm, aşadar, un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Sîntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata să uităm ceea ce ne contrariază, nu ne mai lăsăm tulburaţi decît rar, de cîteva ori în viaţă, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudă, realitate devine, abia atunci, un eveniment.
      Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute – prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrîns al cîtorva discipoli (şi ei ezitanţi la răstimpuri), nu-L recunoaşte nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să I se arate recunoştinţă din partea celor pe care îi instruieşte sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pămînteşti, suspectat, hărţuit, judecat, batjocorit şi ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena îl ia drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfîrşitul timpului, El le cere să învie în viaţa de acum, adică să se comporte ca nişte oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sînt cei care nu trec pe lîngă Dumnezeu fără să-l recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – şi legitimi – în postura de fiinţe cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o fiinţă re-cunoscătoare.”
      În concluzie, cred este binefăcător contactul cu învățăturile înțelepților pe care i-am citat deoarece ei ne învață să ne relaționăm mai bine la noi înșine și la realitatea în care trăim, să fim mai adecvați. Diavolii caută să ne facă să fim cât mai inadaptați și mai inadecvați la realitate și la noi înșine, să fim cât mai departe de ceea ce se cere de la noi, iar dacă nu reușește, caută ca măcar pe plan psihologic-subiectiv să avem o impresie cît mai greșită despre noi și realitate. Buddha spunea: „Tot ceea ce suntem este rezultatul a ceea ce am gândit. Mintea este totul. Devenim ceea ce gândim.

Satul sau lumea de dincolo de istorie...


Dragoș TEODORESCU


Încă de la începuturile definirii sale ca fiinţă raţională, omul a refuzat izolarea, apropiindu-se de ceilalţi, alături de care şi-a conturat nevoile, instinctele şi aspiraţiile.
Fără îndoială, fermentul care a născut şi a impus familia, tribul  sau ginta ca expresii ale evoluţiei a fost instinctul social. Colectivităţile numeroase, vânătorii nomazi care gustau senzaţia inedită a stabilităţii legându-se de pământurile care îi hrăneau s-au transformat, lent şi inevitabil, în solide comunităţi teritoriale, temelia viitoarelor popoare.
Enigmatice şi, în acelaşi timp, fascinante, urmele primelor civilizaţii umane se topesc în întunericul miturilor, legendele fiind imposibil de descifrat în maniera riguroasă a oamenilor de ştiinţă contemporani. Care au fost primii Adami şi cele dintâi Eve care au îmblânzit animalele şi au descoperit focul? A existat o limbă comună sau, dimpotrivă, marile continente au plămădit idioame aparte, adaptate particularităţilor geografice?
Cuvintele şi-au extras, cu siguranţă, esenţa din urletele animalelor şi din ţipetele păsărilor, fiind modelate apoi de tiparele raţiunii. Omul a învăţat să vorbească pentru a supravieţui, în mijlocul unei naturi care îl putea ocroti sau ucide. Remarcabila lui inteligenţă a compensat evidenta fragilitate biologică.
Trăind în grup, a înţeles necesitatea unui conducător şi a încercat să menţină echilibrul între el şi ceilalţi. S-au cristalizat, astfel, legăturile de rudenie şi interesele economice comune, nucleul satului primitiv.
Corturile (din diferite materiale) au fost primele dovezi ale întemeierii unei aşezări. Din ele s-au dezvoltat bordeiele şi, mult mai târziu, casele, ca elemente  ale unui confort incipient, marcând, însă, o separare definitivă a familiilor, o căutare a intimităţii.
Locuinţele adăposteau, de regulă, trei generaţii, legate între ele prin filiaţie directă (bunici, părinţi, copii), vârsta oferind prestigiul absolut, generator de experienţă şi înţelepciune. Obiceiul reprezenta moştenirea strămoşilor, creuzetul de cunoştinţe pe care cei bătrâni se simţeau datori să le transmită celor de lângă ei.
Relaţiile între membrii unei familii şi restul colectivităţii rurale au continuat să rămână suficient de apropiate pentru a-şi oferi reciproc sprijin în momentele în care prezenţa celorlalţi era necesară.
Universul rural reprezenta “axis mundi”, era spaţiul de convieţuire în care se consumau micile drame cotidiene şi martorul necesar al momentelor esenţiale din viaţa unui individ (naşterea, nunta şi moartea).
În general (cu excepţia ultimelor două sau trei secole), limitele satelor erau destul de rar depăşite de către cei care se născuseră aici, doar războaiele, invaziile sau catastrofele naturale determinându-i pe aceştia să se stabilească în altă parte.
De cele mai multe ori, aceste retrageri demografice erau temporare, locuitorii revenind în teritoriul părăsit odată cu dispariţia sursei de pericol, tradiţia sedentarităţii fiind suficient de puternică pentru a-şi pune în multe cazuri amprenta asupra psihicului colectiv.
Satul îşi relua, în acest mod, monotonia existenţială, impulsionat de ataşamentul celor care îl locuiau şi care nu concepeau să trăiască în altă parte, dorind o reîntoarcere cât mai rapidă la vechiul mod de viaţă, normat de cutume imemoriale (fapt valabil pentru aşezările rurale din orice zonă a lumii).
Asistăm, astfel, la perpetuarea, inclusiv în perioada contemporană, a unei societăţi închise, refractară la fenomenele exterioare, ale cărei principale caracteristici sunt conservatorismul excesiv şi menţinerea “tradiţiei” (un ansamblu străvechi de norme educaţional-juridice, în care se regăsesc obiceiuri, dansuri sau ritualuri).
Evoluţia satului a fost, în principiu, limitată la un anumit nivel al progresului tehnologic, capacitatea de adaptare la transformările sociale care au caracterizat ultimul mileniu reducându-se drastic, ţăranul fiind receptat deseori ca o fiinţă rudimentară, uşor de manipulat.
Perioada medievală înseamnă o schimbare treptată a mentalităţilor istorice, o epocă de expansiune şi dezvoltare a fenomenului urban (în Europa, după “mileniul întunecat” al migraţiilor), oraşul devenind acea oglindă a civilizaţiei şi dinamismului pe care ruralitatea o refuza cu înverşunare, dispreţuind-o.
S-a creat, astfel, un puternic antagonism între cele două dimensiuni ale locuirii umane, contradicţie accentuată în ultimele secole, revoluţia industrială consfinţind supremaţia oraşului, incontestabilul pol economic şi cultural.
Efectele politicii mercantiliste, acumularea şi investirea capitalului au influenţat, însă, în mod inevitabil, majoritatea regiunilor lumii, inclusiv spaţiile rurale, atât de încăpăţânate în propria lor inerţie.
Stratificarea pe criterii economice (prezentă încă de la sfârşitul preistoriei) a dezvoltat alte valenţe în  epoca modernă, divizând profund universul imobil al satului. Pământul, principalul etalon al prosperităţii, începe să fie convertit în bani, vechea nobilime rurală şi ţăranii înstăriţi adaptându-se structurilor capitaliste.
Cele două clase sociale aveau, în fapt, rădăcini comune, fiind diferenţiate doar de capacitatea lor de acumulare materială. Fără a fi total integraţi lumii în care locuiau, noii potentaţi au adus cu ei o mentalitate cvasiurbană,  demolând sau alterând considerabil rigiditatea tradiţiei.
Vestul continentului european, America de Nord sau extremitatea estică a Asiei (Japonia) au fost cele mai expuse transformării, satul autentic fiind, astăzi, o dimensiune aproape dispărută în aceste zone. Asfalt, apă curentă, căldură sau magazine bine aprovizionate reprezintă efectele unei economii cu o dezvoltare agresivă, care a impus noile ritmuri ale progresului în spaţiul ruralităţii.
Dincolo de aceste exemple ale “ofensivei viitorului”, rămâne distrugerea iremediabilă a tradiţiei locale, înstrăinarea şi pierderea propriei individualităţi. Paradoxal sau nu, păstrarea acestor elemente care definesc universul sătesc a fost posibilă în regiunile subdezvoltate, pasive din punct de vedere evolutiv, care au reuşit să conserve o moştenire multimilenară.
În ultimele decenii, însă, relaţia de echilibru dintre zona rurală şi orgoliosul spaţiu urban este în pericol, satul fiind ostracizat şi părăsit de propriii săi locuitori, care refuză să privească în urmă. Sărăcia, munca abrutizantă şi un sentiment acut de inferioritate sunt suficiente pentru a-i determina pe aceştia să îşi abandoneze originea, negând apartenenţa la un loc care nu le mai poate oferi nimic.
Potenţiala globalizare a civilizaţiei reprezintă, pe lângă avantajele incontestabile, o uniformizare a stărilor cotidiene, precum şi o nivelare nocivă a modului de viaţă la nivel mondial.
Supravieţuirea satului ca o entitate aparte, situată în afara evoluţiei istorice, este doar una dintre complicatele probleme cu care se confruntă societatea de azi. O problemă aproape imposibil de rezolvat.
Modul de viaţă rural nu poate fi modelat sau adaptat noilor dimensiuni, el este o prelungire inflexibilă a începuturilor umanităţii, o încremenire în tiparele unei lumi pe care viitorul o refuză şi a cărei viabilitate a expirat de mult.
Satul modern este un hibrid, o tristă tentativă a rasei umane de a-şi salva moştenirea. Implementarea confortului în acest spaţiu nu poate ascunde  evidenta victorie demografică a oraşului, care absoarbe totul, ca un burete enorm.
  Metropolele reprezintă o realitate în plină expansiune, preluând şi dezvoltând viciile universale ale urbanităţii. Poluarea, infracţionalitatea, alienarea afectivă- iată coordonatele esenţiale pe care se ridică noii coloşi, adevăratele citadele ale mileniului trei.
Universul de beton fascinează şi distruge, în acelaşi ritm cu transformările excepţionale ale civilizaţiei. Totul se derulează rapid, ca o peliculă de film, rece, distant şi corect, informaţiile se nasc şi sunt asimilate cu lăcomia specifică a omului sufocat de tehnologie.
Retras în propriile limite, spaţiul rural nu aşteaptă nimic şi nu mai poate oferi nimic, agonia lui devenind inevitabilă. Păstrarea tradiţiei nu mai este o opţiune pentru noile generaţii, iar transmiterea ei necesită costuri care, în destule cazuri, nu se mai justifică. O societate în continuă modelare nu poate admite respectiva încremenire, privind-o, cel mult, ca pe o curiozitate a unui trecut confuz şi îndepărtat.
Satul va supravieţui, probabil, în rezervaţii, muzee în aer liber care există deja pentru a conserva acest produs arhaic, ambalându-l într-un înveliş artificial şi strălucitor. Turişti curioşi se vor opri, vor fotografia, apoi vor pleca mai departe, admirând ambianţa idilică a caselor pustii, pentru care timpul a încetat să mai curgă.
  În viziunea rurală, viaţa nu este decât o dâră de fum, risipită la primele şoapte ale furtunii. Fatalismul este prezent pretutindeni, ca o obsesie existenţială, acceptând şi înţelegând destinul teribil care se va împlini. Nici o dorinţă de rezistenţă- apele sufletului devin albastre şi limpezi, respirând căldura ucigaşă a deşertului.
 Eşafodul zilei de mâine devine o certitudine dureroasă, timpul este călăul care îşi ascute ghilotina. Retraşi în universul lor, ţăranii îşi respectă propriile cutume cu disperarea fecundă a condamnatului la moarte, lucid până la capăt.
   Şi totuşi... să fie viitorul satului mondial doar o imensă grădină zoologică, un spaţiu inert, lipsit de certitudini?   Poate că da, poate că nu. Ascunsă, undeva,  într-o cutie, Speranţa continuă să îşi mângâie aripile…

vineri, 4 mai 2012

Confesiuni

.. Au trecut câţiva zeci de ani din aventura mea biologică, iar atitudinea faţă de ceilalţi continuă să reprezinte o ecuaţie în continuă transformare. Totul depindea, şi depinde încă, de intensitatea furtunilor sufleteşti, de capacitatea interacţionării cu Existenţa. Experimentez situaţii bizare sau monotone, mă simt trist sau exagerat de vesel, privesc în tăcere frunzele unui copac sau bârfesc cu prietenii într-un local, ciocnind o sticlă cu bere şi discutând despre tigrii de hârtie ai viitorului.
Nu pot fugi de mine însumi. Sunt o clădire cu pereţii de sticlă, care închide un prizonier, torturându-l în fiecare secundă cu imaginea de dincolo de ziduri. Poţi privi, dar nu poţi atinge, depăşirea limitei este imposibilă.
Simt curgerea, desfăşurarea haotică a ritmurilor vitale, malaxorul enorm care înghite idei, ţipete, gânduri, probleme, săruturi, filme, descoperiri, ştiri mondene, sărăcie, lux, perversiuni, paranormal, religie, maşini, reviste, orgoliu, sex, rasism, frământări, războaie, dezastre, râs, iarbă...
În momentele de luciditate, înţeleg. Nimic nu e măsurabil, nimic nu poate fi explicat. Lamentaţiile filozofice sunt interesante, dar inutile, jucării frumos colorate, hrănite cu aer. Ne opunem râului, înotând cu energia propriilor noastre incertitudini, încercând să definim sau să contestăm miracolul născut continuu, din fiecare respiraţie...
Citesc în continuare destul de mult. Uneori scriu. O carte bună îmi poate trezi inspiraţia, cravaşându-mi neuronii pentru a construi câteva cuvinte. De ce nu? Mintea rămâne, ca de obicei, câinele viclean şi fidel, hrănit cu iluzii, animalul lătrător care încearcă să-şi justifice utilitatea.       
 Din când în când, îmi doresc să mă plimb, urmărind cu privirea insuportabila frumuseţe a lumii, topindu-se în asfalt sau în respiraţia celorlalţi, mereu vie, ca un cuţit strălucitor în căutarea sângelui. Străzile se nasc în fiecare zi, altfel, pregătind simfonia pantofilor grăbiţi şi confuzi, evadaţi din somn...
Pentru cunoscuţi, pot părea o fiinţă ciudată, instruită, capabilă de reflecţii existenţiale. Măgulitor şi, totuşi, atât de fals, la fel ca perspectivele noastre confuze asupra celorlalţi, acei ochelari strâmbi şi murdari, pe care ne încăpăţânăm să-i păstrăm pe nas, pentru a construi comunicarea.
Cine sunt eu, cine sunteţi voi? Nelinişti pluricelulare, ferestre întredeschise către Marele Mister? Dacă vreţi definiţii, voi încerca să le formulez. În fapt, o armată de gânditori s-a ocupat cu asta, de la începuturi, prin urmare, nu pot spera că voi fi cu adevărat original.
Un paradox: nu putem deveni fericiţi, chiar dacă totul în jurul nostru produce ingredientele fericirii. O eventuală transformare în acest sens nu ar produce decât îngeri monotoni şi confuzi, dispuşi să aştepte orice ocazie pentru a regăsi păcatul originar.
Existăm într-un spaţiu al frontierelor permeabile, pe care le putem traversa, dar pe care nu le putem anula. Iluzia este acel teritoriu aflat dincolo, tot mai departe, în prelungirea următorului continent. Suntem construiţi din fire invizibile, ţesute din pânza Marelui Păianjen, entităţi inimitabile, dar păstrând, instinctiv, dorinţa de a compara.
Ne naştem, evoluăm, asimilăm trăsăturile mediului familial, apropiat, devenind un mozaic de principii şi prejudecăţi, pe care le expunem drept germinaţii personale. Iubim sau urâm, în proporţie copleşitoare, conform ecuaţiei mentale a strămoşilor, dar proclamăm permanent victoria modernităţii, zdrobirea definitivă a tiparelor, originalitatea...
Umanitatea este o paletă a culorilor relative, topite în tablourile unui pictor genial şi discret. Imperfecţiunea devine, astfel, permanent, trăsătura propriei noastre valori, justificarea căutării, degetul întins spre mirajul superb al liniei orizontului. Pendulăm, fascinaţi, între anxietate şi iluminare, cele două extreme care ne conturează rutina de a fi, ca de fiecare dată în puţinele milenii ale epopeii noastre. Atât de banal, atât de sublim. De foarte multe ori, între nebuni şi sfinţi nu există decât umbra unui pas...