miercuri, 23 mai 2012

Despre subiectivism

Eugen Ionuț MISAILESCU

      Arthur Schopenhauer -„Aforisme asupra înțelepciunii în viață”: „Un punct însemnat dacă e vorba să ducem o viață înțeleaptă, este proporția în care luăm în băgare de seamă timpul de față și timpul viitor, pentru ca unul să nu ne strice pe celălalt. Mulți trăiesc prea în actualitate: cei ușori (hedoniștii); alții prea în viitorime: cei fricoși și îngrijorați. Rar se va găsi cineva să păzească proporția cea dreaptă. Oamenii care prin proiecte și speranțe nu trăiesc decât în viitor, care privesc totdeauna înaintea lor și aleargă cu nerăbdare numai după lucrurile care au să vină, așteptând ca numai acelea să le aducă fericirea cea adevărată, și pentru moment lasă să treacă actualitatea fără a se folosi de ea, se aseamănă, cu tot aerul lor cel serios, măgarilor din Italia, cărora li se leagă la cap un smoc de fân ce-l văd mereu înaintea ochilor și, dând să-l prindă, grăbesc pasul. În loc de a fi totdeauna preocupați cu planurile și grijile viitorului sau de a ne pierde în dorul trecutului, nu trebuie să uităm niciodată că ACTUALITATEA ESTE SINGURA REALĂ ȘI NUMAI EA ESTE SIGURĂ. (…) Numai actualitatea e adevărată și activă; ea este timpul real împlinit și existența noastră este cuprinsă mai ales în ea. De aceea ar trebui să o învrednicim de O PRIMIRE VESELĂ, ȘI ORICE ORĂ SUPORTABILĂ ȘI LIBERĂ DE NEPLĂCERI IMEDIATE SAU DE DURERI SĂ O PETRECEM CU CONȘTIINȚA BINELUI EI, și să nu o înveninăm cu gândul la speranțele înșelate din trecut sau la grijile din viitor. Căci este lucru foarte nechibzuit a lepăda ceasul cel bun care se înfățisează, și de a-l tulbura cu necazul celor trecute sau de teama celor viitoare. (n.r. Nicolae Iorga spunea: „Tinerii sunt sclavii viselor iar bătrânii servitorii regretelor.”) Grija, chiar și părerea de rău, să-și aiba vremea lor hotărâtă, dar după trecerea ei să urmăm sfatul autorului grec: „Cele trecute să fie uitate! Cele viitoare sunt în mâna zeilor!”
      Iar pentru cele prezente să ascultăm sfatul lui Seneca: „Ia fiecare zi în parte drept toată viața!” și să ne facem această vreme, singura reală, pe cât se poate de plăcută(n.r. dar nu în sens hedonist).
      Cu cât însă e cineva mai liniștit din partea fricii cu atât îl neliniștesc mai mult dorințele și pretențiile. Cântecul lui Goethe „nu aștept nimic de la viață”, în adevăratul său înțeles ne spune că numai după ce omul a renunțat la toate pretențiile exagerate și s-a mărginit la o existență simplă și modestă, dobândește acea liniște a spiritului care este temelia fericirii omenești, fiindcă e neapărată pentru a ne putea bucura de actualitate. În acest scop trebuie să ne aducem aminte că ziua de astăzi vine numai o singură dată și nu mai revine. (…)
      Asemenea am prețui mai bine actualitatea și ne-am bucura mai mult de ea, dacă în zilele de liniște și de sănătate ne-am gândi totdeauna că la vreme de durere și de supărare, aducerea aminte ne înfățișează orice oră petrecută fără suferință ca pe un rai pierdut, ca pe un prieten neprețuit. DAR NOI TRECEM PRIN ZILELE FRUMOASE FARĂ A LE SIMȚI. MII DE ORE VESELE ȘI FRUMOASE LE LĂSĂM SĂ TREACĂ PRIN-NAINTEA NOASTRĂ FĂRĂ A NE BUCURA DE ELE, FĂRĂ A LE ÎNTÂMPINA MĂCAR CU UN ZÂMBET. AR TREBUI, DIMPOTRIVĂ, SĂ PREȚUIM ACTUALITATEA SUPORTABILĂ, FIE EA CÂT DE BANALĂ, ÎN LOC DE A O PRIVI CU ATÂTA NEPĂSARE ȘI SĂ NE GRĂBIM A SCĂPA DE EA; AR TREBUI SĂ NE ADUCEM AMINTE CĂ ACEL MOMENT SE PIERDE PENTRU VECIE ȘI DE ACUM ÎNAINTE SE PĂSTREAZĂ DOAR ÎN MEMORIE.”    
      În sensul celor de mai sus se poate adăuga ca propria noastră minte ne poate fi cel mai mare dușman deoarece relația noastră subiectivă cu noi înșine e totalmente incorectă. Atitudinea, adminsitrarea reacțiilor, tendințelor, a ceea ce ne permitem să gândim(despre noi înșine, despre realitatea înconjurătoare, despre Dumnezeu) sunt foarte importante, căci au consecințe imediate în emoționalitatea noastră. Lipsa de prietenie a omului cu sine însuși este o problemă serioasă. „Încrederea în puterile noastre, în însușirile proprii este absolut necesară unei vieți rodnice, cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele firești ale făpturii noastre neîmplinite.(…) Diavolul lucrează acolo unde sunt prezente complexele de inferioritate.” – Ernest Bernea.
      Mulți dintre noi avem o subiectivitate negativă, adică există ceva în subconștientul nostru care ne aduce mereu în atenție aspecte negative ale realității și vieții: nemulțumire, greșelile altora, plictiseală, nerăbdare, anxietate, vinovății(reale sau aparente), ruminație(impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare), „hard feelings”(ură, invidie, răutate etc) și tot felul de alte pretexte cu scopul de a ne fi răpită starea de bine, de bucurie a vieții. Această subiectivitate negativă trebuie învinsă prin efort conștient, adică trebuie să dăm la o parte aspectele negative și să ne orientăm mintea, simțirea și acțiunea către lucruri pozitive. Așa cum în ordinea fizică a realității trebuie să facem în fiecare moment „efortul” de a învinge forța gravitațională(efort cu care ne-am obișnuit și pe care nu-l mai percepem în mod conștient), la fel în ordinea psiho-afectivă trebuie să facem „efortul” de a ne orienta spre lumină, spre frumos, spre bine. Părintele Teofil Părăian de la Sâmbata spunea: „Împotriva gândului rău se luptă cu gândul cel bun”. Suntem însoțiți de un cortegiu de atracții și respingeri, nemulțumiri, indispoziții, … Fiecare om are propriul său halou de condiționări, pe care trebuie să încerce să și-l îmbunătățească prin re-filtrări din ce în ce mai fine. Fiecare are propriile lui gânduri automate, care cu timpul se transformă în scheme de gândire. Gândurile automate sunt acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul (de exemplu, sună telefonul și primul gând este: “S-a întâmplat ceva grav!”). Ele sunt specifice si concrete, considerate plauzibile și sunt specifice unei anumite persoane. Schemele sunt niște complexe sau unitați de gânduri și credințe pe baza cărora un individ își planifică și își conduce viața. Pentru corectarea schemelor de gândire e necesară supervizarea unei persoane cu o viziune superioară nouă (duhovnic, psiholog, filozof,…). Odată identificate aceste gânduri automate și schemele, persoana trebuie să caute erorile din acestea. Unele dintre aceste erori sunt: Catastrofizarea – a te gândi la ce e mai rău, a exagera impactul negativ al unei situații. Polarizarea - se referă la tendința de a vedea toate lucrurile ca fiind ori bune, ori rele, fără nuanțări. Personalizarea – tendința de a vedea totul în jur ca avand legatură cu persoana noastră. Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea selectiva – concentrarea pe un detaliu și ignorarea contextului. Diminuarea – incapacitatea de a accepta laudele celorlalți. Inferența arbitrară – a sări direct la concluzii, fără a lua in calcul toate datele. (http://www.psihogen.ro)
      Dar cel mai bun filtru pe care-l putem pune în calea gândurilor negative este să respectăm preceptele biblice (dar fără să internalizăm exigențe insuficient reflectate, în sensul că multe dintre exigențele biblice pot fi înțelese greșit dacă sunt luate în litera și nu în spiritul lor. De exemplu se spune ca dacă te lovește cineva peste obrazul stîng să-l întorci și pe cel drept, dar Iisus nu a întors, în mod fizic, obrazul când a fost pălmuit de către sluga arhiereului, ci l-a întrebat de ce Îl lovește. Deci grijă mare la acest aspect … Nu e locul aici pentru detalieri…).
      Iată mai jos tratată aceeași temă de către Andrei Pleșu: „Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele sau, pur şi simplu, la timpul care te separă încă de ele. Eşti mereu, printr-un soi de neodihnă a asociativităţii, în altă parte decît acolo unde tocmai trăieşti ceva. Nefericirea zilnică e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc să focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl preced sau îi urmează. Fericirea aflată la îndemînă se dizolvă, subminată de nostalgii, anxietăţi, false lucidităţi, presentimente. Ceea ce înseamnă că ea nu mai e resimţită ca fericire, nu mai e recunoscută în splendoarea simplităţii sale.
      Dar dacă te mişti printre obiecte şi realităţi pe care nu le recunoşti ca atare, se cheamă că te mişti într-o lume închipuită, într-o plăsmuire care n-are nimic de a face cu lumea adevărată. Eşti captiv într-o reţea de ipoteze private, într-un univers paralel. În universul acesta nu te poţi întîlni decît cu tine însuţi, în forma ta cea mai proastă. Iei fiecare lucru drept altceva decît este, şi anume drept ceea ce fac din el aprehensiunile, spaimele şi reveriile tale. Bucuria reală, palpabilă, e adumbrită de o legiune de impurităţi imaginare. La fel, nefericirea reală e camuflată de nenumărate anestezii conjuncturale. Cu alte cuvinte, nu sîntem capabili să recunoaştem, ca atare, nici fericirile, nici nefericirile curente. Luăm drept fericiri satisfacţii de mîna a doua şi drept nefericiri mici crize de indispoziţie.
      Întîlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a-i fi întîlnit. Trăim împrejurări spectaculoase şi nu citim în ele amprenta destinului. Ratăm, clipă de clipă, miracolul, semnificaţia, patosul. Ratăm, deopotrivă, „sentimentul tragic al vieţii“, abisul cîte unei zile, catastrofa latentă a cîte unei întîmplări oarecare. Sîntem inadecvaţi, oblici, afoni şi orbi. Trăim stins, pe o nesfîrşită tangentă la real, inapţi să distingem între esenţial şi accesoriu, între ce e important şi ce nu, între circumstanţa decisivă şi accidentul colateral. Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lîngă noi şi n-o recunoaştem. Sîntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă. Pînă şi moartea proprie ne apare ca improbabilă. N-o putem recunoaşte ca problemă acută a reflexiei cotidiene. Traversăm, aşadar, un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Sîntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata să uităm ceea ce ne contrariază, nu ne mai lăsăm tulburaţi decît rar, de cîteva ori în viaţă, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudă, realitate devine, abia atunci, un eveniment.
      Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute – prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrîns al cîtorva discipoli (şi ei ezitanţi la răstimpuri), nu-L recunoaşte nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să I se arate recunoştinţă din partea celor pe care îi instruieşte sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pămînteşti, suspectat, hărţuit, judecat, batjocorit şi ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena îl ia drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfîrşitul timpului, El le cere să învie în viaţa de acum, adică să se comporte ca nişte oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sînt cei care nu trec pe lîngă Dumnezeu fără să-l recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – şi legitimi – în postura de fiinţe cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o fiinţă re-cunoscătoare.”
      În concluzie, cred este binefăcător contactul cu învățăturile înțelepților pe care i-am citat deoarece ei ne învață să ne relaționăm mai bine la noi înșine și la realitatea în care trăim, să fim mai adecvați. Diavolii caută să ne facă să fim cât mai inadaptați și mai inadecvați la realitate și la noi înșine, să fim cât mai departe de ceea ce se cere de la noi, iar dacă nu reușește, caută ca măcar pe plan psihologic-subiectiv să avem o impresie cît mai greșită despre noi și realitate. Buddha spunea: „Tot ceea ce suntem este rezultatul a ceea ce am gândit. Mintea este totul. Devenim ceea ce gândim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu