duminică, 22 iulie 2012

Creștin-democrația, viitorul lumii

Ion CORNEA

          Spre surprinderea mea, emisiunile „Europei libere” se sfârşeau cu un citat din Andre Malraux: “Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc”. Lămurirea a venit în 1985 când, într-un eseu din “Cartea interferenţelor”, Andrei Pleşu a argumentat entropia politică prin referinţe antice care afirmau că ultimii la cârma lumii vor fi cacocraţii epocii de fier (gr.: kacos= rău, urât; rom.: kk; kratos= putere) şi va fi iadul pe pământ (epoca de plastic, epoca- lipsă şi eremozoică). Mai spuneau ei că, după dezmăţ, cu ajutorul zeilor, se va instaura o nouă epocă de aur.
          Epoca de fier şi cacocraţii au devenit vizibili în Renaştere când, spiritual, Omul a uzurpat tronul  lui Dumnezeu şi machiavelicul „scopul scuză mijloacele” a subminat morala creştină, cuţitul, otrava, coatele şi pumnii devenind scopuri în sine. Aşa au apărut partidele capitaliste (liberali, conservatori, republicani) care au promis şi promit bogăţie prin jefuirea tuturor resurselor naturale.
          În Revoluţia franceză, cacocraţii ocupaţi cu ghilotinarea nobililor şi-au dat seama prea târziu că l-au trezit pe dracu’ când prostimea” a pătruns în sala de mese. Aşa s-au născut partidele socialiste (socialişti, populişti, comunişti) pentru a jefui jefuitorii. Iată forma democraţiei moderne în care ierbivorele şi carnivorele dau spectacolul rotaţiei la putere prin alegeri, pentru aburirea ”legumelor”.
          Napoleon privea harababura postrevoluţionară din cizma Italiei şi s-a decis, fascinat de disciplina militară şi dreptul divin, să se instaleze împărat restaurând tronul Franţei, alimentând speranţele aristocraţiei de a reveni la putere.
          A apărut, astfel, un spirit al unei noi democraţii, bazată pe valori creştine, care a difuzat rapid în Spania, Italia şi Germania. Numai că abundenţa valorilor materiale (realizată prin spolierea exponenţială a resurselor planetare) a întărit ideea că Omul are pectorali cereşti şi vocaţie de demiurg.
          Au început, astfel, mai întâi, încăierările pentru ciolanul pământesc sub forma războaielor coloniale, apoi mondiale, întemeindu-se naţiunile şi cârdăşiile militaro-economice, culminând în secolul al XX-lea cu cele două blocuri: capitalist şi comunist.
          În secolul al XXI-lea, cacocraţii încă nu s-au convins că singura ”bogăţie” fără limite este prostia (... şi bombele cu antimaterie). Aşa că derapajele capitalismului în fascism şi ale  socialismului în comunism s-au cristalizat în ideea fascisto-comunistă a unei dictaturi unice, statul mondial care, prin hipercontrol şi hipersupraveghere, să omogenizeze totul.
          Criza de azi este o criză a lăcomiei materialiste fără limite care a epuizat resursele umane, materiale şi spirituale. Speranţa de combatere a crizei este creştin-democraţia care militează pentru iubire, toleranţă, diversitate, natură şi Dumnezeu.
          Viitorul va fi creştin-democrat sau nu va fi deloc. Ajutorul în sprijinul credinţei în Dumnezeu a venit de unde te-ai fi aşteptat mai puţin, de la elita ştiinţifică, cea care, începând cu 1970, prin ”gnoza de la Princeton”, propovăduieşte credinţa în Dumnezeu, delimitându-se hotărât de convingerile materialist scientiste.

marți, 10 iulie 2012

Consumăm, consumăm ...


Mihaela DEACONU

       Printre gene întrevăd lumina zilei care începe, dar e duminică, zi de odihnă şi de trândăveală. Unii au aşteptat-o toată săptămâna. Ce o să facă? Cum s-o umple? Căci oamenii sunt deprinşi să fie liberi. Când ar trebui să se grăbească, merg încet; când ar trebui să nu se grăbească, aleargă.
Nu ştim cum să folosim libertatea. Căci suntem robi. Şi unii sunt robii barurilor, alţii ai acţiunilor mondene, alţii ai discotecilor, alţii ai posturilor TV şi ai computerului. O viaţă care se reduce tot mai mult la “umplutură”, un mijloc eficient pentru a omorî timpul… Asta-i speranţa sau încrederea unora, lipsesc. Să crezi în ceva ca să mergi înainte? În ce cred aceştia?
Sufletul lor a dobândit certitudinea că nimic nu mai foloseşte la nimic… tot ce vrei şi ce nu vrei  găseşti pe diferitele site-uri, nu ştiu cum se trăieşte libertatea azi. Văd ce le lipseste lor şi mă străduiesc să nu-mi lipsească într-o bună zi şi mie. Ameliorez această stare privind colţisorul meu de natură vie din grădina casei. Mă simt norocoasă. Mă stăpânesc însă să nu-mi vină un gând de a porni calculatorul pentru a-mi procura câteva informaţii, de care aş avea nevoie.
Nu mă pot abţine şi totuşi deschid televizorul, privesc ce nu mă încântă. Titluri, decoraţii, diplome peste diplome… de ce onoruri s-a putut bucura acesta… nu ştiu cum să-l numesc. Cine se miră de tot ce se întâmplă… Şi dacă se miră?
E uimitor cât de puţin se interesează cineva de om, de calitatea sa umană, care este arta fiecăruia dintre noi. Nu interesează persoana, ci micile intrigi şi bârfe, titlurile şi onorurile, salariaţii se dizolvă în creuzetul noului capitalism, companiile cer tot mai mult, eforturi în interesul lor, ore pierdute pentru ca proiectele lor să triumfe; acumulare cu orice preţ, dincolo de individ se situează omnipotentele cifre de afaceri.
Organizaţia are pretenţia ca omul să activeze la nivelul cerut de propriile ei valori: ordine, implicare personală, constanţă şi loialitate fără să ţină seama de motivaţia individuală, care influenţează şi răspunde motivaţiei marelui conglomerat. Suntem rotiţele ascultătoare care fac lumea să se învârtă, fără nici un scop, doar curgerea eternă, regula de aur a vieţii…
Izolaţi în birourile noastre, în maşinile noastre, respirăm cu atenţie, încercând să nu ne implicăm, refuzând apropierea de ceilalţi. Alienarea socială este, de fapt, principala consecinţă a evoluţiei. Omul modern este un copac superb, dar putred, cu frunzele otrăvite, un animal disciplinat, ascunzându-şi în interior teribilele instincte. Dar posibilele lui dorinţe se pot satisface consumând, consumând…
 În forul lui interior, înţelege că viaţa înseamnă altceva, plăcerea lucrurilor simple, capacitatea de a savura o carte bună, o melodie sau, poate, surâsul unui copil, profunda tăcere a unui copac înflorind. Înţelege şi atât, a devenit incapabil să acţioneze. Obsesia monotonă a confortului, acumularea materială - acestea sunt coordonatele unei fericiri ipotetice, confuze, trăite impersonal.
 Telecomanda, tastele, internetul, ecranul au devenit elementele indispensabile ale civilizaţiei, gâdilându-ne orgoliul de animale raţionale şi leneşe. Ne transformăm în fiecare secundă, ca nişte bucăţi de plastilină, sub influenţa necruţătoare a tehnologiei. Locuinţa este fragila noastră fortăreaţă, singurul obstacol în faţa unei lumi robotizate.
Urbanizarea progresivă a adus cu ea teama de intimitate, distanţa, ipocrizia unor prietenii. Devenim tot mai singuri, tot mai arizi... Iubirea se transformă, căpătând gustul cenuşiu al posesiunii indiferente. Încercăm, în fond, să supravieţuim.
Personajele eroice ale copilăriei, visele tulburătoare ale adolescenţei nu mai există. În locul lor, funcţionarul matur a aşezat satisfacţii mediocre, principii înşirate pe sfoară, golite de orice semnificaţie. Frământări, cataclisme interioare sub masca de aur a zâmbetelor. Atât. În definitiv, suntem doar produsele frumos ambalate ale societăţii de consum...
 Puteţi consuma şi aceste rânduri. Pot ajunge la primul coş de gunoi, se poate confecţiona un avion din pagina respectivă, minţind copiii că într-o zi vor zbura şi le va fi mai bine, căci oricum dragostea pentru vise realizabile nu mai foloseşte nimănui, se pot folosi  tapetând parchetul unei camere, în caz că zugrăviţi, ori să aprindeţi un foc, ori alte lucruri mai inspirate.
Soluţia este că... nu există nici o soluţie. Nu sunt pesimistă, e doar o altă zi de duminică, în care încerc să depăşesc oceanul gândurilor întunecate. Mă trezesc, dorind, totuşi, să mai întârzii în universul familiar al patului, sinonim cu visele, aceste refugii ale templului cerebral.
Oglinda îmi reflectă trăsăturile confuze; mă spăl pe faţă, meditând asupra următoarelor ore de existenţă, ore în care voi deveni perfect lucidă, pregătită să continuu monotonia cotidiană. Să zâmbesc, să mănânc, să conversez, abandonându-mă universului social, în care sunt doar un neînsemnat pion. O altă secundă, o altă mutare pe invizibila tablă de şah.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Dali, nebunul genial





Dragoș TEODORESCU

La început, a fost Cuvântul...sau, poate, Culoarea... Păsările negre în aşteptarea zborului, munţii plini de stele şi lupi, apoi, tăcerea primelor secunde, primul strigăt, prima răsturnare a apelor, clepsidra galbenă răsturnând nisipul, oul primordial, celula roşie a sângelui, fecioare cu unghii străvezii. Totul...
11 mai 1904. Într-un orăşel spaniol, la doar 30 de kilometri de graniţa cu Franţa, se năştea un copil ciudat, de o aroganţă precoce şi copleşitoare. La 7 ani, se visa deja Napoleon, construind planuri megalomanice de cucerire a lumii, pe care o asimila unei jucării gigantice, pregătită doar pentru el.
Pictura va reprezenta, însă, pentru micul Salvador, o pasiune mistuitoare, apărută spontan, cu consecinţe iremediabile. Conform propriei mărturisiri, părinţii i-au dat acest nume pentru a salva arta, înălţând-o către Absolut.
La 12 ani urmează cursuri de desen, primele sale opere fiind influenţate de impresionism şi de pictura spaniolă a secolului anterior, apoi de futurismul italian. În adolescenţă testează frenetic majoritatea curentelor şi tehnicilor artistice, fără ca vreunul dintre acestea să îl convingă.
Admiterea la Academia de Arte Frumoase “San Fernando” din Madrid înseamnă, pentru tânărul rebel, Revelaţia... Suprarealismul îl atrage definitiv în universul său bizar, Dali construindu-şi un stil aparte, bazat pe extraordinare efecte de iluzie optică, elemente care vor caracteriza întreaga sa operă.
Anii ’20 înseamnă pentru pictor consolidarea unor prietenii celebre: Federico Garcia Lorca, Luis Buñuel, Pablo Picasso, André Breton, Juan Miró, dar, în acelaşi timp cristalizarea atitudinii sale de frondă, artistul fiind văzut deseori în compania unor grupuri de anarhişti. Datorită comportamentului său, Dali este dat afară de la Academie, fiind acuzat de agitaţie în rândul studenţilor, atraşi de acţiunile sale iraţionale şi distructive.
Primul său tablou suprarealist este finalizat în 1928, fiind intitulat “Sângele este mai dulce ca mierea”, o reflectare, de fapt, a masochismului interior. Miró îl introduce în grupul suprarealiştilor parizieni, iar, în anii următori, Dali stârneşte un adevărat scandal prin realizarea, împreună cu Luis Buñuel, a filmelor “Câinele Andaluzşi “Epoca de Aur”.
Această perioadă reprezintă pentru pictor atât succese pe plan artistic, dar şi întâlnirea Marii Iubiri, Gala, pe atunci soţia poetului francez Paul Éluard, aceasta devenind iubita, managerul şi principala inspiratoare a lui Dali. În 1934, cei doi se vor căsători civil şi vor face prima lor călătorie în Statele Unite.
Treptat, artistul devine liderul mişcării suprarealiste, dezvoltând metoda sa, denumită “paranoico-critică”, caracterizată ca “o metodă spontană de cunoaştere iraţională onirică pentru interpretarea critică a asociaţiilor viziunilor de nebunie”.
În acelaşi timp, Salvador Dali intră în conflict cu Bréton şi grupul suprarealist, din care va fi, în cele din urmă, expulzat. Cu toate acestea, el îşi va expune lucrările la toate expoziţiile acelei decade, considerându-se, plin de infatuare, singurul reprezentant autentic al acestui curent artistic.
O întâlnire interesantă se consumă, în anul 1938, între Dali şi părintele psihanalizei, Sigmund Freud. Genialul nebun se întâlnea cu celebrul psihiatru… Interesat de visele umane, precum şi de teoriile lui Freud, artistul creează în următoarele decenii scene contradictorii şi absurde, abundând de simboluri şi tinzând să zugrăvească oniricul.
Între 1940 şi 1948 părăseşte Europa pentru a locui în Statele Unite. Începe o altă perioadă a carierei lui Dali, pe care el o denumeşte “clasică”. Acest “refugiu american” coincide, de fapt, cu a doua conflagraţie mondială, pe care rebelul artist a preferat să o evite, poate şi de teama unei morţi premature...
Dorinţa de a şoca se dezvoltă până la extrem, apariţiile sale excentrice constituind deliciul jurnaliştilor vremii. Dali are conştiinţa propriei valori, acesta fiind, pentru el, un sentiment intim extrem de reconfortant. Cu un tupeu extraordinar, alege să fie persoană publică, făcând tot posibilul pentru a atrage atenţia, pentru declanşarea dezgustului sau curiozităţii.
Începe să scrie cărţi autobiografice, între care se remarcă “Jurnalul unui geniu”, o descriere semnificativă şi amănunţită a uriaşului orgoliu dalinian. Pictorul ciudat se dovedeşte un talentat scriitor, demonstrând o capacitate deosebită de a construi frazele, precum şi o imaginaţie bogată, “suculentă(conform propriei sale expresii).
Ideile sale, lansate cu nonşalanţă, dobândesc un contur, cresc miraculos, uneori dincolo de voinţa creatorului lor. Chiar atunci când nu mai crede într-un proiect, se întâmplă ca voinţa unora şi intervenţia întâmplătoare a altora să îl transforme într-o reuşită.
Denumit “Avida Dollars” de către Bréton, pentru capacitatea sa de a câştiga bani din orice iniţiativă artistică, Dali devine din ce în ce mai cunoscut pe plan mondial, iar el nu se opune în nici un mod celebrităţii sale, gustând-o cu plăcerea rafinată a marilor gurmanzi.
Se lasă observat, fotografiat, se expune, îşi prezintă orice colţ al fiinţei, curiozităţile, fetişurile, tipicurile. Este el însuşi un produs, bine ambalat în imensul galantar al umanităţii.
După 1960, se dedică unor alte experimente, demonstrând noi metode de a picta, folosindu-se de o puşcă, creând aşa-numita “Bombă a Apocalipsului”, precum şi alte capodopere de mari dimensiuni.
În anul 1974, deschide în localitatea Figueras “Teatro Museo Dali”, realizând, concomitent, primele holograme şi autointitulându-se “Polyeder”. La Paris şi Londra sunt deschise retrospective ale operei sale, noi prilejuri pentru a-şi testa notorietatea, hrănindu-şi demonii săi interiori cu băile de mulţime” pe care le adora…
Următorul deceniu îl schimbă, însă, aproape complet, moartea Galei constituind o cumplită lovitură, din care nu îşi va reveni niciodată. Megalomania i se dizolvă încet, transformată în umilinţă şi ezitări. Revine la teme mai vechi şi începe să-l studieze pe Michelangelo, ca o aşteptare a imortalităţii. Încearcă, de mai multe ori, să se sinucidă, iar sănătatea i se degradează.
Ultimii ani ai vieţii şi-i petrece la Figueras, simţind apropierea inevitabilului. La 23 ianuarie 1989, pictorul suferă un atac de cord fatal, lăsându-şi lucrările şi întreaga sa avere, peste 130 milioane de dolari, statului spaniol. Imensul stindard a orgoliului său continuă să fluture, însă, pe toate corăbiile artei universale, mai departe, tot mai departe, dincolo de frontierele orizontului... 

duminică, 1 iulie 2012

Despre orgoliu


Ilorian PĂUNOIU


    Oamenii au nevoie să fie admirați și iubiți în măsura în care ei simt că le lipsesc astfel de sentimente și dintr-o prea mare iubire de sine ajung să se urască ca și cei mai mari dușmani.
    Cel care se iubește mult pe sine nu-l mai vede pe celălalt și îl consideră un dușman datorită faptului că orgoliul personal se simte cumva agresat de bunătatea celor care își manifestă sentimentele pozitive și se izbesc  ca de un zid de cel care are foarte mult orgoliu.
    Acest defect îi caracterizează pe majoritatea oamenilor și bine ar fi să poată scăpa de el cât mai repede cu putință, pentru ca toate celelalte calități  să poată ieși la suprafață.
    Sunt unii oameni care consideră că a fi orgolios este un fel de autoapărare și nu un defect. Ar fi bine să înțelegem că dacă am scăpa de orgoliul personal toate celelalte calități s-ar putea desfășura în voie fiindcă orgoliul este ca o otravă pentru cel care este  posedat de acest nedorit sentiment.
    Fețele orgoliului sunt multiple și este destul de greu să identifici izvoarele acestor  nedorite fațete, cu toate că ar fi bine să le putem cunoaște ca să putem lupta cu acest dușman nevăzut al ființei umane.
    De fiecare dată vedem manifestările orgoliului și găsim foarte greu instrumentele de luptă împotriva celui care stă la pândă și ne așteptă la fiecare pas să ne aruncăm orbește capul înainte.
    Trebuie să fim atenți întotdeauna de unde apare tendința egoistă de a ne vedea rezolvate propriile interese fără a înțelege că politica cea mai bună este de a-i prețui și iubi foarte mult pe ceilalți.
    ,,Rănile amorului  propriu sunt din cele mai dureroase, dar de cele mai multe ori provoacă râsul”.(Garabet Ibrăileanu)
    Amorul propriu este o expresie care se traduce prin aceea că exprimă iubirea egoistă de sine.
    Un orgoliu exacerbat dă naștere la mari nenorociri pentru sufletul celui care-l poartă cât și pentru cei din jur. ,,Amorul propriu” îl exclude practic pe celălalt, adică pe aproapele; cel care se privește doar pe sine nu mai poate vedea în jur nimic altceva.
    Ca într-o oglindă narcisiacă te vezi numai pe tine și te admiri ca pe ceva nemaivăzut. În sufleul tău, cel care cade practic în zodia orgoliului nemăsurat, se produce o adevărată dramă. Orgoliosul, egoistul sunt niște oameni mutilați sufletește.
     Amorul propriu este dușmanul înverșunat al iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Fără aceste mari si adevărate iubiri, omul poate deveni o fiară.
    ,,Cine se vrea înger naște fiară”, spune Blaise Pascal fiindcă repetă scenariul luciferic. Căderea acestui prinț al luminii în iadul întunecat s-a produs prin acest amor propriu, prin această mândrie deșartă, prin această privire lină de autoadmirație prin care Lucifer s-a crezut mai presus decât Dumnezeu- Creatorul Său.
    Amorul propriu poate provoca râsul, dar în anumite situații în care, de exemplu un îndrăgostit crezând că iubește pe cea care o alege, nu poate dărui iubire, iubindu-se practic tot pe sine. El poate cere lucruri imposibile, ba chiar absurde și acest lucru poate provoca de multe ori râsul; ceea ce părea foarte frumos la început, se poate transforma într-o comedie proastă stârnind hazul galeriei.
    Dacă citim comedia franceză ,,Avarul” de Moliere, ne dăm seama cât de absurd poate să fie acest amor propriu dus undeva la extrem.
    Amorul propriu pendulează între provocarea unei drame pentru cel care este cotropit de acest îngrozitor defect și comicul absurd al unor conjuncturi penibile.