sâmbătă, 8 septembrie 2012

Teamă, bătrânețe, infinit

Dragoș TEODORESCU

Suntem dependenţi de frică, deşi încercăm cu disperare să scăpăm de ea. Dorim starea opusă, siguranţa perpetuă, dar ignorăm faptul că Existenţa este o monedă cu două feţe, o stare superbă şi bizară, care se manifestă prin integralitate. Incapacitatea de a deţine controlul ne consumă, ne îngenunchează, precum insectele care se zbat zadarnic în pânzele micilor arahnide.
Acute indigestii mentale, repetate cotidian, identităţi false, cagule care deformează oglinzile interioare, distrugându-ne. Teama este hrana umanităţii moderne, obsesiile ne definesc, subtil, în fiecare secundă. Suntem fragili, sensibili la respiraţiile colectivităţii, ironiile ne rănesc, dezgolindu-ne, exact aşa cum suntem: mlaştini colcâind în întuneric, fiare laşe, căutând adăpostul. Milenii de evoluţie? Posibil. Dincolo de toate, însă, respiră necesităţile primare, obscene, ale maimuţei supravieţuind glaciaţiunilor.   
Nu ştim când a apărut Totul- poate nici nu e nevoie să înţelegem... Începutul nu poate fi detectat, este doar acel punct negru de energie disipată care a construit realitatea, planetele, quasarii, stelele, crescute din tăcerea primordială ca un palmier din surâsul galben al deşertului, explozia necesară, clocotirea dimensiunilor în interiorul propriei lor substanţe.
Există suficiente ipoteze care încearcă să definească incredibila metamorfoză, structurarea elementelor, primele mişcări ale materiei, formele vii. Într-o lume dominată de iluzii, dorinţa de a explica, de a încadra prelungeşte angoasa metafizică a curgerii.
Cu toate acestea, imaginea ei nu se transformă  în obsesie decât atunci când îi percepi apropierea, respirându-i esenţele; acesta este motivul pentru care bătrâneţea este considerată o dimensiune aparte: etapa disperării, teama în faţa neantului care aşteaptă.
Perceperea  a ceea ce este inevitabil devine, prin intensitatea acelor momente de luciditate, similară revelaţiei. Vârsta descrie, astfel, un barometru al resemnării, o plutire asumată către ţărmurile abandonului, unde conceptele se dizolvă în nimicul originar.
Izolaţi în locuinţele lor sau risipiţi în marile parcuri, bătrânii experimentează, în fond, aceeaşi senzaţie a sfârşitului, tăcerea vastă a  următoarei secunde.
          Sunt resemnaţi, dar continuă să facă, maşinal, aceleaşi gesturi pe care le-au repetat zeci de ani, gesturile care le asigură, în fond, certitudinea existenţei. Nu se mai pot schimba, nu are rost. Privirea lor şi-a pierdut orice substanţă a speranţei, învârtindu-se în gol, ca un mecanism gripat, rătăcit întâmplător în prezent. Cu rare excepţii, se consideră un balast, aşteptând, confuzi şi inocenţi, acel punct care încheie propoziţia biologică.
 Naşterea, maturitatea, dispariţia… În cazul entităţilor raţionale,  şansa de a exista devine un act de cinism, asumat până la ultimele consecinţe. Dar… poate cineva defini Eternitatea? Îşi poate contura logic vreun reprezentant al speciei noastre posibilitatea nemuririi? Dincolo de limitele pe care le va atinge, tehnologia nu poate asigura un “perpetuum vivere”, ci doar amânarea dezagregării...
          Am convingerea că Viaţa, indiferent de formele sale, va exista nelimitat, aici sau într-un alt spaţiu al enormului nostru Univers. Jocul, atât de frumos şi absurd, a fost, este şi va fi mereu în desfăşurare, modelând Energia primordială. Tot ceea ce poate fi va fi, într-un mod sau altul, creat.
Discutăm, în fond, de o linie infinită, derulată continuu într-un imens computer metafizic. În fapt, nimic nu poate fi dincolo, ci înlăuntrul acestei Entităţi primordiale, pe care o contestăm sau o adorăm, în funcţie de circumstanţe.
Există, totuşi, un Creator deasupra coordonatelor umane, încremenit într-o nemuritoare singurătate, suficient sieşi şi retras undeva, în propria esenţă, un Demiurg care contemplă, imobil, miliardele de fenomene biologice, dizolvându-se în fiecare dintre ele? Cine poate şti?