marți, 13 noiembrie 2012

Copiii și frumusețea lui a fi

Dragoș TEODORESCU

În viaţa fiecărei rase din Univers, apariţia raţiunii reprezintă cel mai frumos dezastru posibil; ea presupune căutare, trufie, dezvoltarea conceptualizării. Se nasc dorinţe şi frustrări, enormele castele de nisip în care domneşte mintea, ca un stăpân absolut. Acumulările de orice tip construiesc iluzia puterii, dezamăgirile o distrug la fel de uşor. Fiinţa superioară şi larva se îmbrăţişează în noi, unite de consecinţele unui singur gest; trăim în dimensiunea cerebrală, incapabilă de stabilitate, conturând cu ipocrizie principii şi raţionamente, judecăţi de valoare cu garanţie redusă.
Nu cred în structura rigidă a lanţului trofic, cea care ne impinge, arbitrar, drept expresia ultimă a evoluţiei. În fond, diferenţa între o primată orgolioasă şi o insectă este aproape nesemnificativă, comparaţia fiind perfect valabilă, păstrând evident proporţiile fizice. Ne naştem, ne maturizăm biologic, acumulăm, contribuim la buna funcţionare a mecanismului social, transmitem genele mai departe, ne dezintegrăm. Atât de simplu…
Imensa ciorbă a existenţei are nevoie de condimente, iar nemulţumirea este condimentul esenţial, cel care împinge totul mai departe. Construim, demolăm, construim altceva, conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să distrugem pentru un alt început. Este regula care învârte infinita morişcă a lucrurilor, hrănind-o cu efemeritatea gesturilor noastre, cu energia iubirii sau a urii care le precede în fiecare secundă...
“Totul” înseamnă mişcare, înlănţuire, modelare absolută, inflexibilitate, tăcere- coordonate opuse, care pot defini aceeaşi realitate. Coexistăm împreună cu florile, scorpionii sau meteoriţii, fără a le simţi, în mod obligatoriu, prezenţa. Suntem, pur şi simplu. La un anumit moment, într-un anumit spaţiu, apoi dispărem, lăsând doar o urmă invizibilă a trecerii noastre. Cruzime divină? Reciclare cosmică? Reîncarnare? Nici una dintre ipoteze nu poate cuprinde implacabila desfăşurare a acestui proces. Trupul inert este redat materiei, lanţul se mişcă mai departe.
Există, însă, ceva care anulează, parţial, aparenta inutilitate a Universului, redând materiei şansa continuei perpetuări, iar acest ceva este, în mod superb şi contradictoriu, un lucru comun, întâlnit dintotdeauna, modelat în funcţie de ierarhiile viului: naşterea... Milenii de evoluţie, milioane de manifestări ale eredităţii, înmănuncheate în structura firavă a unei singure celule, elementul vital care ne defineşte.   
 Încă din primele secunde ale contactului cu ceilalţi, în fiinţa care începe să respire şi să ţipe se coagulează, de altfel, întreaga dorinţă de expansiune a viului. Miraculos, banal, fascinant... Visul conturat de atâtea sisteme spirituale: să nu fi torturat de întrebări, de obsesii, ci doar de necesitatea rudimentară de a trăi, să accepţi frumuseţea fiecărui fir de praf, fiecărui zâmbet, fiecărui bâzâit de insectă, să pluteşti pe valurile eterne ale prezentului fără nici un efort, fără nici o fantasmă mentală care să te bântuie.
Ce ciudat! În primul an de viaţă, suntem fragili, neputincioşi, dependenţi, agăţaţi de afecţiunea maturilor. Şi totuşi... înglobăm în noi întreaga fericire şi frumuseţe pe care o vom căuta cu disperare mai târziu, acea simfonie a gesturilor simple, fără nici un paravan care să le justifice utilitatea.
Să râzi, să plângi, să loveşti, să zgârii, să cauţi prezenţa celuilalt, fără ură, fără dispreţ, să experimentezi cea mai efervescentă bucurie, cea mai copleşitoare tristeţe pentru a le abandona apoi, reîntorcându-te în spaţiul existenţei pure, lipsit de dileme şi frământări. În universul subtil al copiilor, înseşi emoţiile negative, precum Frica sau Egoismul, devin perfect explicabile, chiar necesare, încadrate într-o impecabilă mecanică a trăirii.
Pentru a-şi putea contura spaţiul vital, proaspătul organism are nevoie de certitudini, eliminând de la început orice ipoteze sau teoretizări. O jucărie smulsă unui partener de vârstă apropiată reprezintă, în pofida protestelor acestuia, calea naturală a Începutului, aparentul haos care, în miliardele de pulsări biologice, construieşte, apoi modelează.
Un sugar nu poate fi invidios sau lacom, el îşi protejează, pur şi simplu, devenirea; în fiecare clipă, gesturile lui sunt fireşti şi esenţiale, înşirându-se, armonios, ca nişte mărgele pe o aţă invizibilă, într-un ritm pe care fiecare fiinţă şi-l conturează.
          Copiii mici nu pot fi înţeleşi, aşa cum nu poţi înţelege lumina violet a unei dimineţi de toamnă. Ei se mişcă, precum o morişcă a prospeţimii, în dimensiunea lor particulară, pe care şi-o recreează permanent, dar pe care, cu toate eforturile noastre, nu o putem percepe cu adevărat. De ce? Pentru că undeva, pe drumul de fum al trecerii, noi am dizolvat bibelourile şi le-am înlocuit cu ciocane de fier- acele ciocane care ne-au sculptat, subtil, maturitatea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu