sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Idei

Dragoș TEODORESCU  

 
           Cum s-ar putea defini singurătatea? O stare pe care fiecare o percepe în mod particular, o noţiune derutantă prin complexitatea ei. Poate însemna, în acelaşi timp, egoism, frondă sau, pur şi simplu, necesitate, ignorarea societăţii, reculegere. Toate sunt înglobate într-un singur cuvânt, fără a-l putea explica în mod decisiv.
               În mod evident, arta nu se poate disocia de solitudine. Marile creatii au derivat din seminţele unor intimităţi asumate, păstrând parfumul dureros al monologului.

                                                     ***

           Există, inevitabil, o strânsă legătură între salvator şi evenimentul ce a determinat acţiunea de salvare. Totul se creează prin acţiunea contrariilor, nu există alb fără negru, echilibrul se naşte printr-o armonie duală.
    Fără războaie, cataclisme sau boli, meseria de doctor ar dispărea, rămânând fără obiect. Un lucru interesant şi, în acelaşi timp, cinic. Deşertul înseamnă exces, la fel ca vegetaţia luxuriantă. Prea mult întuneric distruge, prea multă lumină orbeşte.
    Lumea este eminamente gri, poate tocmai de aceea, uneori, este atât de frumoasă. Visăm să o schimbăm, ne construim aripi, luptăm, iubim, ne lustruim idealurile pe care le vom abandona, mai târziu, la picioarele vieţii, ca pe nişte trofee ale unor războinici fără glorie.
    Regretăm şi, în acelaşi timp, ne adaptăm trecerii. Pentru fiecare, maturitatea este un pas necesar şi, în acelaşi timp, dureros. Experienţa elimină entuziasmul, visele se diluează. Devenim lucizi şi, în acelaşi timp, resemnaţi.
     Nu putem păstra nimic, ştim asta, dar nu vom reuşi niciodată să acceptăm îmbătrânirea ca pe un lucru firesc şi inevitabil. Suntem nişte insecte într-o enormă plasă de păianjen, ne zbatem, bâzâim, în aşteptarea monstrului care ne va devora.
      Este tocmai acea disperare, acea asumare a imposibilului, care ne torturează, obligându-ne la o rezistenţă inutilă. Înţelegem moartea, dar, până în ultima clipă, construim baricade împotriva ei. Trupul se stinge, creierul continuă să dorească mai mult. Încă o secundă...

                                              ***

·           Am uitat să privim în sus. Pentru că, la fel ca nişte broaşte ţestoase, ochii ne-au înţepenit. În pământ. Şi au rămas acolo. În pământ, unde cresc suavele gropi ale iluziilor.                                                                                                                    
          Straniu, dar adevărat, între ţărână şi stele alegem de multe ori ceea ce contează cel mai puţin. Târziu, abia târziu, după ce am înţeles, putem să regretăm sau să schimbăm. Şi, aproape intotdeauna, alegem regretul pasiv, inutil, acceptăm, resemnaţi, ce am dorit prima dată.                                    O apă călduţă din care nu vrei să ieşi, o buruiană frumos mirositoare, pe care nu o mai poţi smulge fără să-ţi răneşti grădina. Răzbunarea erorilor – treptat, uşoara viaţă de parazit devine monotonia râncedă a ratării, suficienţa dezgustătoare, de care îţi era teamă şi pe care nu o mai poţi înlătura.  
        În acele momente, din tine se va naste cetăţeanul pe care societatea l-a dorit mereu: obedient şi conservator – prin însăşi forţa înspăimântătoare a lucrurilor.
          Te vor domina atunci prin furtuna cotidiană, iar tu vei îngenunchea, pentru supravieţuirea pe care nu o acceptasei la început. Prizonier. În visele tale, însă, în rădăcinile tale nocturne, ultimul unicorn va continua să alerge, atras de nesfârşirea câmpiilor.
           Dincolo de libertatea pe care nu i-ai putut-o oferi. Dincolo...

                                           ***

..................Intrând în coordonatele acestui Univers, ne asumăm necesitatea Devenirii, o Devenire care subzistă în interiorul nostru pe tot parcursul biologic, în mod absolut independent de propria voinţă. Un lucru este cert: drumul se desfăşoară mai departe, indiferent câte obstacole inventează raţiunea. Suntem liberi să alegem, dar acel evantai de opţiuni porneşte de la aceeaşi sursă; toate acţiunile noastre dezvoltă substanţa aceleiaşi Realităţi.
              Balansarea între ceea ce numim, generic, „bine” sau “rău” depinde, uneori, doar de schimbarea perspectivei, excluzând, evident, majoritatea manifestărilor patologice, în care plăcerea de a distruge sau a provoca suferinţă coboară, abrupt şi inexplicabil, spre profunzimile bestialităţii. În aceste situaţii, Devenirea, deşi nu este anihilată, se transformă aproape total, urmând direcţii inacceptabile pentru sistemul tradiţional de valori.
              Situarea dincolo de baricadele Celuilalt presupune, însă, o asumare conştientă a responsabilităţilor acestuia, acţiune posibilă doar printr-o enormă manifestare a lucidităţii.

                                             ***
        Ca niste seminţe, ideile aşteaptă ţâşnirea tulpinilor, adolescenţa lor blândă şi evoluţia spre concept. Neliniştea se converteşte în iubire sau pulsiuni, pregătind nesăţioasele chinuri dulci, acea trivialitate flămândă a primăverilor umane, debordând de sexualitate...
         Şi peste toate acestea – trecerea, ascunsă, intangibilă, eternă...